Meniu Toggle menu

50 de ani de la Conciliul Vatican II

În ianuarie 1959, Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea anunţa pentru prima oară proiectul său de a convoca un conciliu. În mai 1959, Suveranul Pontif instituia o comisie care urma să se consulte cu toţi episcopii, cu toţi Superiorii călugăreşti şi cu toate Facultăţile catolice de teologie din lume. Programul temelor de tratat la Conciliu avea să fie stabilit în raport cu răspunsurile primite de comisia respectivă; iar răspunsurile, reformulate în 8972 de propoziţii, au fost grupate tematic în mai multe scheme ce aveau să fie studiate treptat în sesiunile Conciliului Vatican II, convocat oficial la 25 decembrie 1961 cu întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i uni pe creştini şi de a intra în dialog cu lumea.

Conciliul Vatican II, care a început la 11 octombrie 1962, se înscrie în linia tradiţiei Bisericii (tradiţie ce vine de la Apostoli) de a se aduna în conciliu în împrejurări deosebite, pentru a se analiza pe sine şi pentru a se întreba asupra semnelor timpurilor.

În 1968, când am terminat Seminarul din Iaşi, nu auzisem mai nimic despre Conciliul al II-lea din Vatican, deşi trecuseră câţiva ani de la încheierea lui. Citisem, ce-i drept, o carte despre Conciliu, Vatican deux pour tous („Conciliul al II-lea din Vatican pentru toţi”), de Bernard Häring. Seminarul era izolat, ca toată ţara de altfel, şi veştile despre Conciliu veneau puţine, pe calea radioului, şi, apoi, şi mai puţine soseau la noi, studenţii şi elevii din Iaşi; câte un profesor ne mai spunea câte ceva. Biserica deschisese o fereastră largă pentru un aggiornamento, dar noi eram prea departe, după un zid, ca să simţim şi noi ceva din suflul nou care răscolea Biserica. Astfel, înainte de hirotonirea preoţească, am învăţat ambele forme de celebrare a Sfintei Liturghii, pre şi post conciliară. Tot din 1968, unii parohi, pe cont propriu, au început să aplice reforma liturgică şi să celebreze sacramentele, dar mai întâi Sfânta Liturghie, în limba română, conform noului ritual.

În 1990, deci la 25 de ani de la încheierea Conciliului, am tradus şi am publicat şi noi documentele. Aş spune, pentru vremea respectivă, că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, rătăcită undeva şi, în sfârşit, descoperită şi citită anevoie şi, în general, fără entuziasm.

Dacă la noi s-au făcut cunoscute mai târziu documentele Conciliului, cel puţin cu atât ne putem mângâia că nu am asistat, de exemplu, la o aplicare exagerată a reformei liturgice; bisericile n-au fost golite de icoane şi de statui. La noi, evlaviile tradiţionale au supravieţuit şi au mers mai departe peste timp, îmbinându-se bine cu programele Sfintelor Liturghii, care şi ele au căldura lor prin cântecele şi participarea credincioşilor.

Astăzi, chiar dacă ne aflăm la 50 de ani distanţă de Conciliul al II-lea din Vatican, cred că suflul acestuia este prezent în Biserica noastră locală şi, în acelaşi timp, universală; cred că generaţiile noi de preoţi şi de credincioşi nu mai percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca pe un apel mereu proaspăt la răspundere şi fidelitate faţă de Templul Duhului Sfânt, care este Biserica, locuirea lui Dumnezeu cu oamenii. Cred că noua stare de veghere pe care a adus-o Conciliul în Biserică dăinuie şi va dăinui încă.

Acum, că se apropie Anul credinţei (11 octombrie 2012 – 24 noiembrie 2013), voi consacra, începând cu luna septembrie, în fiecare număr al revistei noastre, un articol de descriere succintă a fiecărui document dat de Conciliul Vatican II. Aceste documente sunt şaisprezece la număr; aşadar, în următoarele numere ale Actualităţii creştine, indiferent de sărbătorile care se celebrează peste an, veţi găsi câte o prezentare aparte a fiecărui document conciliar.

Ţin mult ca toţi credincioşii noştri, de toate vârstele, să aibă o idee clară despre actele Conciliului, acestea fiind pentru noi, catolicii, un fel de ceas care arată timpul Bisericii în dialog cu Dumnezeu, cu propriii fii şi cu lumea de astăzi.

Pornind de la aceste articole şi consultând documentele conciliare în întregime, preoţii vor putea lărgi aria informaţiilor legate de fiecare document, cu ocazia orelor de religie şi de cateheză, în întâlnirile duminicale cu cei din comunitatea parohială, în contactele cu diferite grupuri, de toate vârstele, din parohie, din şcoli etc.

Aş dori ca odată încheiat Anul credinţei fiecare preot paroh să poată spune, în legătură cu Conciliul Vatican II, că toţi credincioşii îi cunosc documentele şi că efortul nostru nu a fost zadarnic.

În Anul credinţei vor fi abordate şi alte teme, însă această căutare a conţinutului şi a spiritului Conciliului Vatican II va fi mereu prezentă.

Spuneam la începutul acestui articol că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată; dar nu numai o dată scrisorile întârziate au adus mai multă bucurie decât cele sosite la timp.

Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti 

Preluat din numărul 8 pe 2012 al revistei Actualitatea creştină

Opinii, gânduri, întrebări...