Meniu Toggle menu

Căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu

Căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu
miercuri, 11 noiembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Miercurea trecută am reflectat asupra dorinţei de Dumnezeu pe care fiinţa umană o poartă în adâncul ei. Astăzi aş vrea să continui să aprofundez acest aspect meditând pe scurt împreună cu voi asupra câtorva căi pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă aş vrea să amintesc că iniţiativa lui Dumnezeu precede mereu orice iniţiativă a omului şi, chiar şi în drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează şi ne conduce, respectând mereu libertatea noastră. Şi tot El ne face să intrăm în intimitatea sa, revelându-se şi dăruindu-ne harul pentru a putea primi această revelaţie în credinţă. Să nu uităm niciodată experienţa Sfântului Augustin: nu noi posedăm Adevărul după ce l-am căutat, ci Adevărul ne caută şi ne posedă.

Totuşi există căi care pot deschide inima omului la cunoaşterea lui Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. Desigur, adesea riscăm să fim orbiţi de licăririle mondenităţii, care ne fac mai puţin capabili să parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne caute, este fidel faţă de omul pe care l-a creat şi l-a răscumpărat, rămâne aproape de viaţa noastră, pentru că ne iubeşte. Aceasta este o certitudine care trebuie să ne însoţească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalităţi răspândite fac mai dificil pentru Biserică şi pentru creştin să comunice bucuria Evangheliei la toată făptura şi să îi conducă pe toţi la întâlnirea cu Isus, unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea Bisericii şi fiecare credincios trebuie să o trăiască în bucurie, simţind-o ca proprie, printr-o existenţă însufleţită într-adevăr de credinţă, marcată de caritate, de slujirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi şi capabilă să iradieze speranţă. Această misiune străluceşte mai ales în sfinţenia la care suntem cu toţii chemaţi.

Astăzi – ştim aceasta – nu lipsesc dificultăţile şi încercările pentru credinţă, adesea puţin înţeleasă, contestată, refuzată. Sfântul Petru le spunea creştinilor săi: „Fiţi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Pt 3,15). În trecut, în Occident, într-o societate considerată creştină, credinţa era ambientul în care se mişca; referinţa şi adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majoritatea oamenilor, parte a vieţii zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredinţă. În lumea noastră, situaţia s-a schimbat şi tot mai mult cel care crede trebuie să fie capabil să dea cont de credinţa sa. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio, sublinia că credinţa este pusă la încercare şi în perioada contemporană, străbătută de forme subtile şi viclene de ateism teoretic şi practic (cf. nr. 46-47). De la iluminism încoace, critica adusă religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată şi de prezenţa de sisteme ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecţie a sufletului uman, o iluzie şi produsul unei societăţi deja falsificată de atâtea alienări. Apoi, secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură şi artizan al realităţii, dar sărăcit de realitatea sa de creatură „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care îl definim, întocmai, „practic”, în care nu se neagă adevărurile credinţei sau riturile religioase, ci pur şi simplu sunt considerate irelevante pentru existenţa zilnică, dezlipite de viaţă, inutile. Atunci, adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se trăieşte „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista” (etsi Deus non daretur). Însă, la sfârşit, acest mod de a trăi este şi mai distructiv, pentru că duce la indiferenţa faţă de credinţă şi faţă de problema despre Dumnezeu.

În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o singură dimensiune, cea orizontală, şi tocmai acest reducţionism este una din cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecinţe tragice în secolul trecut, precum şi a crizei de valori pe care o vedem în realitatea actuală. Întunecând referinţa la Dumnezeu, s-a întunecat şi orizontul etic, pentru a lăsa spaţiu relativismului şi unei concepţii ambigue de libertate, care în loc să fie eliberatoare ajunge să îl lege pe om de nişte idoli. Ispitirile pe care Isus le-a înfruntat în deşert înainte de misiunea sa publică reprezintă bine acei „idoli” care îl fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuşi. Dacă Dumnezeu pierde centralitatea, omul îşi pierde locul său just, nu mai găseşte situarea sa în creaţie, în relaţie cu ceilalţi. Nu a apus ceea ce înţelepciunea antică evocă prin mitul lui Prometeu: omul crede că poate să devină el însuşi „dumnezeu”, stăpân al vieţii şi al morţii.

În faţa acestui tablou, Biserica, fidelă faţă de mandatul lui Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om şi despre destinul său. Conciliul Vatican II afirmă în mod sintetic astfel: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său” (constituţia Gaudium et spes, nr. 19).

Aşadar, ce răspunsuri este chemată credinţa să dea, cu „delicateţe şi respect”, ateismului, scepticismului, indiferenţei faţă de dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se întrebe cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi să parcurgă căile care conduc la El? Aş vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecţia naturală, fie din însăşi forţa credinţei. Aş vrea să le rezum în mod foarte sintetic în trei cuvinte: lumea, omul, credinţa.

Primul: lumea. Sfântul Augustin, care în viaţa sa a căutat îndelung Adevărul şi a fost prins de Adevăr, are o pagină foarte frumoasă şi celebră în care afirmă astfel: „Întreabă frumuseţea pământului, a mării, a aerului rarefiat şi răspândit peste tot; întreabă frumuseţea cerului…, întreabă toate aceste realităţi. Toate îţi vor răspunde: priveşte-ne şi observă cât de frumoase suntem. Frumuseţea lor este ca un imn al lor de laudă. Ori, aceste creaturi aşa de frumoase, dar şi schimbătoare, cine le-a făcut dacă nu unul care este frumuseţea în mod imutabil?” (Sermo 241, 2: PL 38, 1134). Cred că trebuie să recuperăm şi să îl facem pe omul de astăzi să recupereze capacitatea de a contempla creaţia, frumuseţea ei, structura ei. Lumea nu este o magmă informă, ci cu cât o cunoaştem mai mult cu atât îi descoperim mecanismele minunate, cu atât vedem un plan, vedem că există o inteligenţă creatoare. Albert Einstein a spus că în legile naturii „se revelează o raţiune atât de superioară încât toată raţionalitatea gândirii şi a orânduirilor umane este în comparaţie cu ea o reflexie absolut nesemnificativă” (Il Mondo come lo vedo io, Roma 2005). Deci o primă cale care conduce la descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea Creaţiei cu ochi atenţi.

Al doilea cuvânt: omul. Tot Sfântul Augustin are apoi o frază celebră în care spune că Dumnezeu este mai intim mie decât sunt eu pentru mine însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitaţia: „Nu ieşi afară din tine, reintră în tine însuţi: în omul interior locuieşte adevărul” (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care noi riscăm să îl pierdem în lumea zgomotoasă şi dispersivă în care trăim: capacitatea de a ne opri şi de a privi în profunzime în noi înşine şi a citi acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai departe şi trimite la Cineva care poate să o umple. Catehismul Bisericii Catolice afirmă astfel: „Cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, omul se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu” (nr. 33).

Al treilea cuvânt: credinţa. Mai ales în realitatea timpului nostru nu trebuie să uităm că o cale care conduce la cunoaşterea şi la întâlnirea cu Dumnezeu este viaţa de credinţă. Cine crede este unit cu Dumnezeu, este deschis la harul Său, la forţa carităţii. Astfel existenţa lui devine mărturie nu despre sine însuşi, ci despre Cel Înviat, şi credinţa sa nu se teme să se arate în viaţa zilnică, este deschisă la dialogul care exprimă prietenie profundă faţă de drumul oricărui om şi ştie să deschidă lumini de speranţă la nevoia de răscumpărare, de fericire, de viitor. De fapt credinţa este întâlnirea cu Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în istorie şi care converteşte viaţa noastră zilnică, transformând în noi înşine mentalităţi, judecăţi de valoare, alegeri şi acţiuni concrete. Nu este iluzie, fugă de realitate, refugiu comod, sentimentalism, ci este implicare a întregii vieţi şi este vestire a Evangheliei, Vestea Bună capabilă să îl elibereze pe omul întreg.

Un creştin, o comunitate care sunt activi şi fideli faţă de proiectul lui Dumnezeu care ne-a iubit cel dintâi, constituie o cale privilegiată pentru cei care sunt în indiferenţă sau în îndoială cu privire la existenţa Sa şi la acţiunea Sa. Însă acest lucru cere de la fiecare să facă tot mai transparentă propria mărturie de credinţă, purificând propria viaţă pentru ca să fie conformă cu Cristos. Astăzi mulţi au o concepţie limitată despre credinţa creştină, pentru că o identifică cu un simplu sistem de credinţe şi de valori şi nu atât cu adevărul despre un Dumnezeu care s-a revelat în istorie, doritor să comunice cu omul faţă în faţă, într-un raport de iubire cu el. În realitate, la fundamentul oricărei învăţături sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în Cristos Isus. Creştinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui Isus. Pentru aceasta, creştinul şi comunităţile creştine trebuie înainte de toate să privească şi să facă să se privească la Cristos, adevărată Cale care conduce la Dumnezeu.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

One Response

  1. Sunt foarte incantata de Cuvantarile Sfantului Parinte.
    Cu drag Angela Groza.

Opinii, gânduri, întrebări...