Meniu Toggle menu

Cred în Dumnezeu: Creatorul

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Cred în Dumnezeu: Creatorul
miercuri, 6 februarie 2013

Iubiţi fraţi şi surori,

Crezul, care începe calificându-l pe Dumnezeu ca „Tată Atotputernic”, aşa cum am meditat săptămâna trecută, adaugă apoi că El este „Creatorul cerului şi al pământului”, şi astfel preia afirmaţia cu care începe Biblia. Într-adevăr, în primul verset din Sfânta Scriptură se citeşte: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1): Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor şi în frumuseţea creaţiei se dezvăluie atotputernicia sa de Tată care iubeşte.

Dumnezeu se manifestă ca Tată în creaţie, ca origine a vieţii, şi, creând, arată atotputernica Sa. Imaginile folosite de Sfânta Scriptură în această privinţă sunt foarte sugestive (cf. Is 40,12; 45,18; 48,13; Ps 104,2.5; 135,7; Pr 8,27-29; Iob 38-39). El, ca un Tată bun şi puternic, se îngrijeşte de ceea ce a creat cu o iubire şi o fidelitate care nu dispar niciodată, spun în mod repetat psalmii (cf. Ps57,11; 108,5; 36,6). Astfel, creaţia devine loc în care se cunoaşte şi se recunoaşte atotputernicia Domnului şi bunătatea Sa, şi devine apel la credinţa noastră a credincioşilor pentru ca să îl proclamăm pe Dumnezeu drept Creator. „Prin credinţă”, scrie autorul Scrisorii către Evrei, „înţelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (11,3). Credinţa implică aşadar să ştim să recunoaştem invizibilul, găsindu-i urma în lumea vizibilă. Credinciosul poate să citească marea carte a naturii şi să îi înţeleagă limbajul (cf. Ps 19,2-5); dar este necesar Cuvântul de revelaţie, care trezeşte credinţa, pentru ca omul să poată ajunge la conştiinţa deplină a realităţii lui Dumnezeu drept Creator şi Tată. În cartea Sfintei Scripturi inteligenţa poate să găsească, în lumina credinţei, cheia de interpretare pentru a înţelege lumea.

În mod deosebit, ocupă un loc special primul capitol din Geneză, cu prezentarea solemnă a operei creatoare divine, care se desfăşoară timp de şapte zile: în şase zile Dumnezeu duce la împlinire creaţia şi în ziua a şaptea, sâmbăta, încetează de la orice activitate şi se odihneşte. Zi a libertăţii pentru toţi, zi a comuniunii cu Dumnezeu. Şi astfel, cu această imagine, cartea Genezei ne arată că primul gând al lui Dumnezeu era să găsească o iubire care să răspundă la iubirea Sa. Apoi, al doilea gând este să creeze o lume materială în care să aşeze această iubire, aceste creaturi care în libertate îi răspund. Deci această structură face în aşa fel ca textul să fie ritmat de câteva repetiţii semnificative. De exemplu, de şase ori este repetată fraza: „A văzut Dumnezeu că era bun” (v. 4.10.12.18.21.25), pentru a conclude, a şaptea oară, după crearea omului: „Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (v. 31). Tot ceea ce Dumnezeu creează este frumos şi bun, pătruns de înţelepciune şi de iubire; acţiunea creatoare a lui Dumnezeu aduce ordine, imprimă armonie, dăruieşte frumuseţe. Apoi în relatarea din Geneză iese în evidenţă că Domnul creează cu cuvântul Său: de zece ori se citeşte în text expresia „Şi a zis Dumnezeu” (v. 3.6.9.11.14.20.24.26.28.29). Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu este originea realităţii lumii şi spunând: „Şi Dumnezeu a zis”, şi aşa a fost, subliniază puterea eficace a Cuvântului divin. Aşa cântă Psalmistul: „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi prin suflarea gurii lui toate oştirile sale… Căci El a spus şi toate s-au făcut, El a poruncit şi toate au fost create” (33,6.9). Viaţa apare, lumea există, pentru că totul ascultă de Cuvântul divin.

Însă întrebarea noastră astăzi este: în epoca ştiinţei şi a tehnicii, mai are sens să vorbim despre creaţie? Cum trebuie să înţelegem naraţiunile din Geneză? Biblia nu vrea să fie un manual de ştiinţe naturale; vrea în schimb să ne facă să înţelegem adevărul autentic şi profund al lucrurilor. Adevărul fundamental pe care relatările din Geneză ni-l dezvăluie este că lumea nu este un ansamblu de forţe contrastante între ele, ci îşi are originea şi stabilitatea în Logos, în Raţiunea veşnică a lui Dumnezeu, care continuă să sprijine universul. Există un plan cu privire la lume, care se naşte din această Raţiune, din Duhul creator. A crede că la baza a toate există aceasta, luminează orice aspect al existenţei şi dă curajul de a înfrunta cu încredere şi cu speranţă aventura vieţii. Deci Scriptura ne spune că originea fiinţei, a lumii, originea noastră nu este iraţionalul şi necesitatea, ci raţiunea şi iubirea şi libertatea. De aici alternativa: ori prioritate a iraţionalului, a necesităţii, ori prioritate a raţiunii, a libertăţii, a iubirii. Noi credem în această ultimă poziţie.

Dar aş vrea să spun un cuvânt şi despre ceea ce este culmea întregii creaţii: bărbatul şi femeia, fiinţa umană, singura „capabilă să îl cunoască şi să îl iubească pe Creatorul său” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 12). Psalmistul privind cerurile se întreabă: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor Tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că îl iei în seamă?” (8,4-5). Fiinţa umană, creată cu iubire de Dumnezeu, este lucru foarte mic în faţa imensităţii universului; uneori, privind fascinaţi întinderile enorme ale firmamentului, şi noi am perceput caracterul nostru limitat. Fiinţa umană este locuită de acest paradox: micimea noastră şi slăbiciunea noastră convieţuiesc cu măreţia a ceea ce iubirea veşnică a lui Dumnezeu a voit pentru ea.

Relatările creaţiei în Cartea Genezei ne introduc şi în acest domeniu misterios, ajutându-ne să cunoaştem proiectul lui Dumnezeu cu privire la om. Înainte de toate afirmă că Dumnezeu l-a format pe om din ţărâna pământului (cf. Gen 2,7). Aceasta înseamnă că nu suntem Dumnezeu, nu ne-am făcut singuri, suntem pământ; dar înseamnă şi că venim din pământ bun, prin opera Creatorului bun. La aceasta se adaugă o altă realitate fundamentală: toate fiinţele umane sunt ţărână, dincolo de distincţiile făcute de cultură şi de istorie, dincolo de orice diferenţă socială; suntem o unică umanitate plăsmuită din unicul pământ al lui Dumnezeu. Există apoi un al doilea element: fiinţa umană are origine pentru că Dumnezeu suflă suflare de viaţă în trupul modelat din pământ (cf. Gen 2,7). Fiinţa umană este făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27). Aşadar toţi purtăm în noi suflarea vitală a lui Dumnezeu şi orice viaţă umană – ne spune Biblia – se află sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu. Aceasta este motivaţia cea mai profundă a inviolabilităţii demnităţii umane împotriva oricărei tentaţii de a evalua persoana după criterii utilitariste şi de putere. Faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu indică apoi faptul că omul nu este închis în el însuşi, ci are o referinţă esenţială în Dumnezeu.

În primele capitole din Cartea Genezei găsim două imagini semnificative: grădina cu pomul cunoaşterii binelui şi răului şi şarpele (cf. 2,15-17; 3,1-5). Grădina ne spune că realitatea în care Dumnezeu a pus fiinţa umană nu este o pădure sălbatică, ci loc care ocroteşte, hrăneşte şi susţine; şi omul trebuie să recunoască lumea nu ca proprietate care trebuie prăduită şi exploatată, ci ca dar al Creatorului, semn al voinţei sale mântuitoare, dar care trebuie cultivat şi păstrat, care trebuie făcut să crească şi să se dezvolte în respect, în armonie, urmându-i ritmurile şi logica, după planul lui Dumnezeu (cf. Gen 2,8-15). Apoi, şarpele este o figură care derivă din cultele orientale ale fecundităţii, care îl fascinau pe Israel şi constituiau o tentaţie constantă de a abandona misterioasa alianţă cu Dumnezeu. În lumina acestui lucru, Sfânta Scriptură prezintă ispita pe care o îndură Adam şi Eva ca miezul ispitei şi al păcatului. De fapt, ce spune şarpele? Nu îl neagă pe Dumnezeu, ci insinuează o întrebare vicleană: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din nici un pom al grădinii?” (Gen 3,1). În acest mod şarpele trezeşte suspiciunea că alianţa cu Dumnezeu este ca un lanţ care leagă, care privează de libertate şi de lucrurile frumoase şi preţioase ale vieţii.

Ispita devine aceea de a-şi construi singuri lumea în care să trăiască, să nu accepte limitele faptului de a fi creatură, limitele binelui şi răului, ale moralităţii; dependenţa de iubirea creatoare a lui Dumnezeu este văzută ca o povară de care trebuie să se elibereze. Acesta este mereu miezul ispitei. Însă atunci când se deformează raportul cu Dumnezeu, cu o minciună, punându-se în locul său, toate celelalte raporturi sunt alterate. Atunci celălalt devine un rival, o ameninţare: Adam, după ce a cedat ispitei, o acuză imediat pe Eva (cf. Gen 3,12); cei doi se ascund de vederea acelui Dumnezeu cu care conversau în prietenie (cf. 3,8-10); lumea nu mai este grădina în care să trăiască în armonie, ci un loc de exploatat şi în care se ascund curse (cf. 3,14-19); invidia şi ura faţă de celălalt intră în inima omului: este exemplar Cain care îl ucide pe fratele său, Abel (cf. 4,3-9). Mergând împotriva Creatorului său, în realitate omul merge împotriva sa, renegă originea sa şi, prin urmare, adevărul său; şi răul intră în lume, cu chinuitorul său lanţ de durere şi de moarte. Şi astfel ceea ce Dumnezeu crease era bun, ba chiar, foarte bun, dar după această decizie liberă a omului prin minciuna împotriva adevărului, răul intră în lume.

Din relatările Creaţiei aş vrea să evidenţiez o ultimă învăţătură: păcatul generează păcat şi toate păcatele istoriei sunt legate între ele. Acest aspect ne determină să vorbim despre ceea ce este numit „păcatul strămoşesc”. Care este semnificaţia acestei realităţi, greu de înţeles? Aş vrea să dau numai câteva elemente. Înainte de toate trebuie să luăm în considerare că nici un om nu este închis în el însuşi, nimeni nu poate trăi numai de la sine şi pentru sine; noi primim viaţa de la altul şi nu numai în momentul naşterii, ci în fiecare zi. Fiinţa umană este în relaţie: eu sunt eu însumi numai în acel tu şi prin acel tu, în relaţia iubirii cu acel Tu al lui Dumnezeu şi acel tu al celorlalţi. Ei bine, păcatul înseamnă tulburarea sau distrugerea relaţiei cu Dumnezeu – aceasta este esenţa sa: a distruge relaţia cu Dumnezeu, relaţia fundamentală, a se pune în locul lui Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că omul cu primul păcat „s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi, deci, împotriva propriului bine” (nr. 398).

Fiind tulburată relaţia fundamentală, sunt compromişi sau distruşi şi ceilalţi poli ai relaţiei, păcatul ruinează relaţiile, astfel ruinează totul, pentru că noi suntem relaţie. Ori, dacă structura relaţională a omenirii este tulburată încă de la început, orice om intră într-o lume marcată de această tulburare a relaţiilor, intră într-o lume tulburată de păcat, de care este marcat personal; păcatul iniţial atacă şi răneşte natura umană (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 404-406). Şi omul singur, unul singur nu poate să iasă din această situaţie, nu se poate răscumpăra singur; numai Creatorul însuşi poate restabili relaţiile corecte. Numai dacă Acela de care ne-am îndepărtat vine la noi şi ne întinde mâna cu iubire, relaţiile corecte pot fi reînnodate. Aceasta se întâmplă în Isus Cristos, care face exact parcursul invers al parcursului lui Adam, aşa cum descrie imnul în capitolul al doilea din Scrisoarea Sfântului Paul către Filipeni (2,5-11): în timp ce Adam nu recunoaşte faptul că este creatură şi vrea să se pună în locul lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui Dumnezeu, este într-o relaţie filială perfectă cu Tatăl, se înjoseşte, devine servitorul, parcurge calea iubirii umilindu-se până la moartea pe cruce, pentru a repune în ordine relaţiile cu Dumnezeu. Crucea lui Cristos devine astfel noul pom al vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori, a trăi din credinţă înseamnă a recunoaşte măreţia lui Dumnezeu şi a accepta micimea noastră, condiţia noastră de creaturi, lăsând ca Domnul să o umple cu iubirea Sa şi astfel să crească adevărata noastră măreţie. Răul, cu încărcătura lui de durere şi de suferinţă, este un mister care e luminat de lumina credinţei, care ne dă certitudinea că putem fi eliberaţi de el: certitudinea că este bine a fi un om.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...