Meniu Toggle menu

Cred în Dumnezeu

Papa Benedict al XVI-lea

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Cred în Dumnezeu
miercuri, 23 ianuarie 2013

Iubiţi fraţi şi surori,

În acest An al Credinţei, aş vrea să încep astăzi să reflectez împreună cu voi asupra Crezului, adică asupra solemnei mărturisiri de credinţă care însoţeşte viaţa noastră de credincioşi. Crezul începe aşa: "Cred în Dumnezeu". Este o afirmaţie fundamentală, aparent simplă în esenţialitatea ei, dar care deschide spre lumea infinită a raportului cu Domnul şi cu misterul Său. A crede în Dumnezeu implică adeziunea la El, primirea Cuvântului Său şi supunerea bucuroasă faţă de revelaţia Sa. Aşa cum învaţă Catehismul Bisericii Catolice, "credinţa este un act personal: este răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează" (nr. 166). A putea spune că credem în Dumnezeu este aşadar în acelaşi timp un dar – Dumnezeu se revelează, vine în întâmpinarea noastră – şi o angajare, este har divin şi responsabilitate umană, într-o experienţă de dialog cu Dumnezeu care, din iubire, "vorbeşte oamenilor ca unor prieteni" (Dei Verbum, 2), ne vorbeşte nouă pentru ca, în credinţă şi cu credinţă, să putem intra în comuniune cu El.

Unde putem să îl ascultăm pe Dumnezeu şi cuvântul Său? Este fundamentală Sfânta Scriptură, în care Cuvântului lui Dumnezeu devine auzibil pentru noi şi alimentează viaţa noastră de "prieteni" ai Lui. Toată Biblia relatează revelarea lui Dumnezeu omenirii; toată Biblia vorbeşte despre credinţă şi ne învaţă credinţa relatând o istorie în care Dumnezeu duce înainte proiectul Său de răscumpărare şi se apropie de noi, oamenii, prin atâtea figuri luminoase de persoane care cred în El şi se încredinţează Lui, până la plinătatea revelaţiei în Domnul Isus. În această privinţă, este foarte frumos capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei, pe care tocmai l-am ascultat. Aici se vorbeşte despre credinţă şi se scot în evidenţă marile figuri biblice care au trăit-o, devenind model pentru toţi credincioşii. Spune textul în primul verset: "Credinţa, garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd" (11,1). Aşadar, ochii credinţei sunt capabili să vadă invizibilul şi inima credinciosului poate să spere dincolo de orice speranţă, exact ca Abraham, despre care Paul spune în Scrisoarea către Romani că, "sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut" (4,18).

Şi tocmai asupra lui Abraham aş vrea să mă opresc şi să îndreptăm atenţia noastră, pentru că el este prima mare figură de referinţă pentru a vorbi despre credinţa în Dumnezeu: Abraham marele patriarh, model exemplar, părintele tuturor celor care cred (cf. Rom 4,11-12). Scrisoarea către Evrei îl prezintă astfel: "Prin credinţă, Abraham a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un ţinut pe care avea să îl primească drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde merge. Prin credinţă, s-a stabilit în pământul promis ca un străin şi a locuit în corturi, împreună cu Isaac şi Iacob, care sunt împreună-moştenitori ai acestei promisiuni, căci el aştepta cetatea care are temelii al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu" (11,8-10).

Autorul Scrisorii către Evrei face referinţă aici la chemarea lui Abraham, relatată în Cartea Genezei, prima carte din Biblie. Ce anume îi cere Dumnezeu acestui patriarh? Îi cere să plece părăsind propria ţară pentru a merge spre ţara pe care i-o va arăta, "Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta" (Gen 12,1). Cum am fi răspuns noi la o asemenea invitaţie? De fapt, este vorba despre o plecare pe întuneric, fără a şti unde îl va conduce Dumnezeu; este un drum care cere o ascultare şi o încredere radicale, la care numai credinţa permite să se ajungă. Însă întunericul necunoscutului – unde trebuie să meargă Abraham – este luminat de lumina unei promisiuni; Dumnezeu adaugă la poruncă un cuvânt asigurator, care deschide în faţa lui Abraham un viitor de viaţă în plinătate: "Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău… Şi prin tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului" (Gen 12,2.3). Binecuvântarea, în Sfânta Scriptură, este legată în primul rând de darul vieţii care vine de la Dumnezeu şi se manifestă înainte de toate în rodnicie, într-o viaţă care se înmulţeşte, trecând din generaţie în generaţie. Şi de binecuvântare este legată şi experienţa posesiei unei ţări, a unui loc stabil în care să se trăiască şi să se crească în libertate şi siguranţă, temându-se de Dumnezeu şi construind o societate de oameni fideli faţă de Alianţă, "împărăţie de preoţi şi popor sfânt" (cf. Ex19,6).

De aceea, Abraham, în proiectul divin, este destinat să devină "tată al unei mulţimi de popoare" (Gen 17,5; cf. Rom 4,17-18) şi să intre într-o nouă ţară în care să locuiască. Şi totuşi Sara, soţia sa, este sterilă, nu poate să aibă copii; şi ţara spre care Dumnezeu îl conduce este departe de ţara sa de origine, este deja locuită de alte populaţii şi nu îi va aparţine niciodată cu adevărat. Naratorul biblic subliniază aceasta, deşi cu multă discreţie: când Abraham ajunge în locul promisiunii lui Dumnezeu: "pe atunci erau în ţară canaaneenii" (Gen12,6). Ţara pe care Dumnezeu o dăruieşte lui Abraham nu îi aparţine, el este un străin şi aşa va rămâne mereu, cu tot ceea ce comportă acest lucru: a nu avea dorinţe de posesie, a simţi mereu propria sărăcie, a vedea totul ca dar. Aceasta este şi condiţia spirituală a celui care acceptă să îl urmeze pe Domnul, a celui care decide să pornească primind chemarea Sa, sub semnul binecuvântării Sale invizibile dar puternice. Şi Abraham, "părintele celor care cred", acceptă această chemare, în credinţă. Scrie Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: "Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: Aşa va fi descendenţa ta. Şi, fără a slăbi în credinţă, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – şi nici la sânul neroditor al Sarei, nu a şovăit cu neîncredere, ci, în faţa promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credinţă dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate să o şi împlinească" (Rom 4,18-21).

Credinţa îl conduce pe Abraham să parcurgă un drum paradoxal. El va fi binecuvântat dar fără semnele vizibile ale binecuvântării: primeşte promisiunea de a deveni popor mare, dar cu o viaţă marcată de sterilitatea soţiei Sara; este condus într-o nouă patrie dar ca străin va trebui să trăiască; şi unica posesie de pământ care îi va fi permisă va fi aceea a unei bucăţi de teren pentru a o îngropa pe Sara (cf. Gen 23,1-20). Abraham este binecuvântat pentru că, în credinţă, ştie să discearnă binecuvântarea divină mergând dincolo de aparenţe, încrezându-se în prezenţa lui Dumnezeu şi atunci când căile sale îi apar misterioase. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Când afirmăm: "Cred în Dumnezeu", spunem ca Abraham: "Mă încred în Tine; mă încredinţez Ţie, Doamne", dar nu ca Unuia la care se recurge numai în momentele de dificultate sau căruia să îi dedicăm câteva momente din zi sau din săptămână. A spune "Cred în Dumnezeu" înseamnă a întemeia pe El viaţa mea, a lăsa ca în fiecare zi Cuvântul Său să o orienteze, în alegerile concrete, fără frica de a pierde ceva din mine însumi. Atunci când, în Ritualul Botezului, de trei ori se întreabă: "Credeţi?" în Dumnezeu, în Isus Cristos, în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică Catolică şi în celelalte adevăruri de credinţă, triplul răspuns este la singular: "Cred", pentru că existenţa mea personală trebuie să primească o cotitură cu darul credinţei, existenţa mea trebuie să se schimbe, să se convertească. De fiecare dată când participăm la un Botez, ar trebui să ne întrebăm cum trăim zilnic marele dar al credinţei.

Abraham, cel credincios, ne învaţă credinţa; şi, ca străin pe pământ, ne indică adevărata patrie. Credinţa ne face pelerini pe pământ, inseraţi în lume şi în istorie, dar în drum spre patria cerească. Aşadar a crede în Dumnezeu ne face purtători de valori care adesea nu coincid cu moda şi opinia momentului, ne cere să adoptăm criterii şi să asumăm comportamente care nu aparţin modul obişnuit de a gândi. Creştinului nu trebuie să îi fie teamă să meargă "împotriva curentului" pentru a trăi propria credinţă, rezistând tentaţiei de "a se uniformiza". În multe societăţi ale noastre Dumnezeu a devenit "marele absent" şi în locul său există mulţi idoli, foarte mulţi idoli şi mai ales posesia şi "eul" autonom. Chiar şi progresele însemnate şi pozitive ale ştiinţei şi tehnicii au indus în om o iluzie de atotputernicie şi de autosuficienţă şi un crescând egocentrism a creat nu puţine dezechilibre în cadrul raporturilor interpersonale şi al comportamentelor sociale.

Şi totuşi, setea de Dumnezeu (cf. Ps 63,2) nu s-a stins şi mesajul evanghelic continuă să răsune prin cuvintele şi faptele atâtor bărbaţi şi femei de credinţă. Abraham, părintele celor care cred, continuă să fie tatăl multor fii care acceptă să meargă pe urmele sale şi pornesc la drum, ascultând de vocaţia divină, încrezându-se în prezenţa binevoitoare a Domnului şi primind binecuvântarea sa pentru a deveni binecuvântare pentru toţi. Este lumea binecuvântată a credinţei la care suntem cu toţii chemaţi, pentru a merge fără frică urmându-l pe Domnul Isus Cristos. Şi este un drum uneori dificil, care cunoaşte şi încercarea şi moartea, dar care deschide la viaţă, într-o transformare radicală a realităţii pe care numai ochii credinţei sunt în măsură să o vadă şi să o guste în plinătate. Aşadar, a afirma "Cred în Dumnezeu" ne determină să ieşim încontinuu din noi înşine, exact ca Abraham, pentru a duce în realitatea zilnică în care trăim certitudinea care ne vine din credinţă: adică certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în istorie, chiar şi astăzi; o prezenţă care aduce viaţă şi mântuire şi ne deschide spre un viitor cu El pentru o plinătate de viaţă care nu va cunoaşte niciodată apus.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...