Meniu Toggle menu

Credinţa Bisericii

Credinţa Bisericii
miercuri, 31 octombrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Continuăm şirul nostru de meditaţii asupra credinţei catolice. Săptămâna trecută am arătat că credinţa este un dar, pentru că Dumnezeu este cel care ia iniţiativa şi ne vine în întâmpinare; şi astfel credinţa este un răspuns cu care noi îl primim ca fundament stabil al vieţii noastre. Este un dar care transformă existenţa, pentru că ne face să avem chiar viziunea lui Isus, care lucrează în noi şi ne deschide la iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi.

Astăzi aş dori să fac un alt pas în reflecţia noastră, pornind încă o dată de la câteva întrebări: credinţa are doar un caracter personal, individual? Interesează numai persoana mea? Trăiesc credinţa mea singur? Desigur, actul de credinţă este un act eminamente personal, care are loc în interiorul cel mai adânc şi care marchează o schimbare de direcţie, o convertire personală: existenţa mea primeşte o cotitură, o nouă orientare. În liturgia Botezului, în momentul făgăduinţelor, celebrantul cere să se manifeste credinţa catolică şi formulează trei întrebări: Credeţi în Dumnezeu Tatăl atotputernicul? Credeţi în Isus Cristos Fiul său unic? Credeţi în Duhul Sfânt? În vechime aceste întrebări erau adresat personal celui care trebuia să primească Botezul, înainte de a fi scufundat de trei ori în apă. Şi astăzi răspunsul este la singular: „Cred”.

Însă această credinţă a mea nu este rezultatul unei reflecţii personale solitare, nu este produsul gândirii mele, ci este rodul unei relaţii, al unui dialog, în care există ascultare, primire şi răspuns; comunicarea cu Isus mă face să ies din „eul” meu închis în mine însumi pentru a mă deschide la iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Este ca o renaştere în care mă descopăr unit nu numai cu Isus, ci şi cu toţi cei care au mers şi merg pe aceeaşi cale; şi această nouă naştere, care începe cu Botezul, continuă pe tot parcursul existenţei. Nu pot construi credinţa mea personală într-un dialog privat cu Isus, deoarece credinţa îmi este dăruită de Dumnezeu prin intermediul unei comunităţi credincioase, care este Biserica, şi astfel mă inserează în mulţimea credincioşilor, într-o comuniune care nu este numai sociologică, ci înrădăcinată în iubirea veşnică a lui Dumnezeu, care în El însuşi este comuniune a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, este Iubire trinitară. Credinţa noastră este cu adevărat personală numai dacă este şi comunitară: poate să fie credinţa mea numai dacă trăieşte şi se mişcă în acel „noi” al Bisericii, numai dacă este credinţa noastră, credinţa comună a unicei Biserici.

Duminica, la Sfânta Liturghie, recitând „Crezul”, noi ne exprimăm la persoana întâi, dar mărturisim în mod comunitar credinţa unică a Bisericii. Acel „cred” rostit la singular se uneşte cu acela al unui cor imens în timp şi în spaţiu, în care fiecare contribuie, ca să spunem aşa, la o unanimă polifonie în credinţă. Catehismul Bisericii Catolice rezumă în mod clar astfel: „‘A crede’ este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede, naşte, poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. ‘Nimeni nu îl poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept mamă’ [Sfântul Ciprian]” (nr. 181). Deci credinţa se naşte în Biserică, conduce la ea şi trăieşte în ea. Acest lucru este important de amintit.

La începuturile aventurii creştine, când Duhul Sfânt coboară cu putere asupra discipolilor, în ziua de Rusalii – aşa cum relatează Faptele Apostolilor (cf. 2,1-13) – Biserica primară primeşte forţa pentru a realiza misiunea încredinţată ei de Domnul înviat: să răspândească în toate colţurile pământului Evanghelia, vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, şi să îi conducă astfel pe toţi oamenii la întâlnirea cu El, la credinţa care mântuieşte. Apostolii depăşesc orice frică proclamând ceea ce au auzit, văzut, experimentat personal cu Isus. Prin puterea Duhului Sfânt, încep să vorbească limbi noi, vestind în mod deschis misterul la care au fost martori. În Faptele Apostolilor ne este prezentat apoi marele discurs pe care Petru îl rosteşte chiar în ziua de Rusalii. El porneşte de la un text din profetul Ioel (3,1-5), referindu-l la Isus, şi proclamând nucleul central al credinţei creştine: Cel care le-a făcut bine tuturor, care a fost adeverit de Dumnezeu prin minuni şi semne mari, a fost pironit pe cruce şi ucis, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi, făcându-l Domn şi Cristos. Cu El am intrat în mântuirea definitivă vestită de profeţi şi cine va invoca numele Său va fi mântuit (cf. Fap 2,17-24).

Ascultând aceste cuvinte ale lui Petru, mulţi se simt interpelaţi personal, se căiesc de păcatele lor şi sunt botezaţi primind darul Duhului Sfânt (cf. Fap 2,37-41). Astfel începe drumul Bisericii, comunitate care duce această veste în timp şi în spaţiu, comunitate care este Poporul lui Dumnezeu întemeiat pe Noul Legământ graţie Sângelui lui Cristos şi ai cărui membri nu aparţin unui grup social sau etnic special, ci sunt bărbaţi şi femei ce provin din orice naţiune şi cultură. Este un popor „catolic”, care vorbeşte limbi noi, deschis universal pentru a-i primi pe toţi, dincolo de orice graniţă, înlăturând toate barierele. Spune Sfântul Paul: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate” (Col 3,11).

Aşadar, Biserica este încă de la începuturi locul credinţei, locul transmiterii credinţei, locul în care, prin Botez, suntem cufundaţi în Misterul Pascal al Morţii şi Învierii lui Cristos, care ne eliberează de închisoarea păcatului, ne dăruieşte libertatea de fii şi ne introduce în comuniunea cu Dumnezeul Trinitar. În acelaşi timp, suntem cufundaţi în comuniunea cu ceilalţi fraţi şi surori de credinţă, cu întregul Trup al lui Cristos, scoşi afară din izolarea noastră. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican aminteşte acest lucru: „I-a plăcut lui Dumnezeu să îi sfinţească şi să îi mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să îl cunoască în adevăr şi să îl slujească în sfinţenie” (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 9). Amintind iarăşi de liturgia Botezului, observăm că, la încheierea făgăduinţelor în care exprimăm renunţarea la rău şi repetăm „cred” la adevărurile credinţei, celebrantul declară: „Aceasta este credinţa noastră, aceasta este credinţa Bisericii şi suntem fericiţi că o putem mărturisi în Isus Cristos Domnul nostru”. Credinţa este virtute teologală, dăruită de Dumnezeu, dar transmisă de Biserică de-a lungul istoriei. Acelaşi Sfânt Paul, scriind corintenilor, afirmă că le-a comunicat Evanghelia pe care la rândul său a primit-o şi el (cf. 1Cor 15,3).

Există un neîntrerupt lanţ de viaţă a Bisericii, de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, de celebrare a Sacramentelor, care ajunge până la noi şi pe care o numim Tradiţie. Ea ne dă garanţia că în ceea ce noi credem este mesajul originar al lui Cristos, predicat de Apostoli. Nucleul vestirii primordiale este evenimentul Morţii şi Învierii Domnului, din care provine întregul patrimoniu al credinţei. Spune Conciliul: „Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârşitul veacurilor” (Constituţia dogmatică Dei Verbum, 8). În acest mod, dacă Sfânta Scriptură conţine Cuvântul lui Dumnezeu, Tradiţia Bisericii îl păstrează şi îl transmite cu fidelitate, pentru ca oamenii din orice epocă să poată avea acces la resursele sale imense şi să se îmbogăţească din comorile sale de har. Astfel Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede” (ibidem).

În sfârşit, aş vrea să subliniez că în comunitatea eclezială creşte şi se maturizează credinţa personală. Este interesant de observat că în Noul Testament cuvântul „sfinţi” îi desemnează pe creştini în ansamblul lor, şi cu siguranţă nu toţi aveau calităţile pentru a fi declaraţi sfinţi de către Biserică. Aşadar, ce dorea să se spună prin acest termen? Faptul că aceia care aveau şi trăiau credinţa în Cristos înviat erau chemaţi să devină un punct de referinţă pentru toţi ceilalţi, punându-i astfel în contact cu Persoana şi cu Mesajul lui Isus, care revelează faţa lui Dumnezeu cel viu. Şi acest lucru este valabil şi pentru noi: un creştin care se lasă condus şi plăsmuit treptat de credinţa Bisericii, în pofida slăbiciunilor sale, a limitelor sale şi a dificultăţilor sale, devine ca o fereastră deschisă la lumina lui Dumnezeu cel viu, care primeşte această lumină şi o transmite lumii. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Redemptoris missio afirma că „misiunea reînnoieşte Biserica, revigorează credinţa şi identitatea creştină, dă un nou entuziasm şi noi motivaţii. Credinţa se întăreşte dăruind-o!” (nr. 2).

Tendinţa, astăzi răspândită, de a izola credinţa în sfera privată contrazice deci însăşi natura ei. Avem nevoie de Biserică pentru a avea confirmare a credinţei noastre şi pentru a avea experienţa darurilor lui Dumnezeu: Cuvântul său, Sacramentele, sprijinul harului şi mărturia iubirii. Astfel „eul” nostru în acel „noi” al Bisericii se va putea percepe, în acelaşi timp, destinatar şi protagonist al unui eveniment care îl depăşeşte: experienţa comuniunii cu Dumnezeu, care întemeiază comuniunea dintre oameni. Într-o lume în care individualismul pare să reglementeze raporturile dintre persoane, făcându-le tot mai fragile, credinţa ne cheamă să fim Popor al lui Dumnezeu, să fim Biserică, purtători ai iubirii şi ai comuniunii lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc (cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1). Mulţumesc pentru atenţie.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...