Meniu Toggle menu

Credinţa lui Abraham

Biblia este presărată cu personaje care, în diferite situaţii, au demonstrat şi au menţinut credinţa în Dumnezeu. Printre aceşti oameni ai credinţei se numără şi Abraham, unul dintre marii patriarhi ai istoriei biblice şi tată mai îndepărtat al poporului lui Israel. Abraham s-a remarcat prin încrederea sa statornică în Domnul, devenind astfel model şi părinte întru credinţă pentru toate generaţiile.

Sursele cele mai la îndemână pentru a-l cunoaşte pe Abraham sunt cărţile Vechiului Testament, în mod special cartea Genezei (Gen 12-25). În aceste scrieri, numele Avram apare de 60 de ori, iar cel de Abraham de 174 de ori.

Povestea vieţii lui Abraham este în general cunoscută. Abraham era nomad, o persoană care călătorea împreună cu turmele, în drumurile sale reuşind să îl descopere pe Dumnezeu. Gen 12,1-5 relatează momentul crucial al chemării. La un anumit moment al existenţei sale, patriarhul aude glasul lui Dumnezeu, părăseşte pământul natal şi casa tatălui său şi se îndreaptă către necunoscut. Abraham nu pune nici o întrebare, nu ezită în a răspunde, ci ascultă de Dumnezeu punându-şi viitorul în mâinile sale. În acest fel, patriarhul se dovedeşte a fi opusul lui Adam, cel care la începuturile creaţiei nu a crezut şi nu a ascultat de cuvântul Domnului.

În realitate, cu Abraham Dumnezeu intenţionează să deschidă o nouă pagină a istoriei. Abraham devine astfel părinte pentru generaţiile viitoare, fiind considerat strămoş pentru evrei, creştini şi musulmani. Paternitatea mai importantă însă este cea spirituală, patriarhul devenind părintele tuturor întru credinţă.

De la această chemare, Abraham începe să îl cunoască mai bine pe Dumnezeu. În acelaşi timp, se perfecţionează şi itinerarul său de credinţă, un drum al credinţei care se va dovedi de multe ori sinuos, presărat cu încercări sau cu evenimente neprevăzute.

Viaţa lui Abraham este marcată de cele două făgăduinţe făcute de Domnul, făgăduinţe care vor fi până la urmă barometrul credinţei sale: promisiunea unei ţări şi a unei descendenţe. Promisiunile respective răspund de fapt aspiraţiilor fundamentale ale existenţei umane. Abraham poseda turme sau alte bunuri, însă nu avea un pământ care să îi aparţină. De asemenea, patriarhul avea o familie, o soţie, însă nu i se născuse un fiu, un urmaş care să asigure viitorul neamului său.

Un text de referinţă, definitoriu pentru personajul nostru este cel din Gen 15,6: „Abraham a crezut şi aceasta i-a fost considerată ca dreptate”. Nota constantă a vieţii lui Abraham a fost credinţa, încrederea absolută. Abraham doar a crezut! A crezut atunci când, deşi i se promisese o ţară numai a sa, el rătăcea împreună cu familia sa. Abraham a crezut atunci când, deşi i se făcuse făgăduinţa unui fiu, ajunsese la adânci bătrâneţe incapabil să mai procreeze, în timp ce Sara era sterilă. A crezut Abraham chiar şi în acel ceas al încercării, atunci când i se cere să îl jertfească pe unicul său fiu, semn tangibil al împlinirii făgăduinţelor divine. Prin această credinţă constantă, Abraham a fost considerat drept înaintea lui Dumnezeu.

Abraham rămâne model şi părinte în ale credinţei. Exemplul său de abandonare, de încredere, de oferire a întregii vieţi în mâinile lui Dumnezeu să ne inspire şi pe noi. Asemenea patriarhului, şi noi să ascultăm de glasul lui Dumnezeu, să ieşim din tiparele noastre şi să mergem la drum lăsându-ne purtaţi de mâna salvatoare a Domnului.

pr. Iulian Faraoanu

Preluat din numărul 10 pe 2012 al revistei Lumina creştinului

Opinii, gânduri, întrebări...