Meniu Toggle menu

Cum să vorbim despre Dumnezeu?

Cum să vorbim despre Dumnezeu?
miercuri, 28 noiembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Întrebarea centrală pe care ne-o punem astăzi este următoarea: cum să vorbim despre Dumnezeu în timpul nostru? Cum să comunicăm Evanghelia, pentru a deschide drumuri spre adevărul său mântuitor în inimile adesea închise ale contemporanilor noştri şi în minţile lor adesea distrate de multele străfulgerări ale societăţii? Isus însuşi, ne spun evangheliştii, vestind Împărăţia lui Dumnezeu s-a întrebat cu privire la acest lucru: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm?” (Mc 4,30). Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Primul răspuns este că noi putem vorbi despre Dumnezeu pentru că El a vorbit cu noi.

Prima condiţie pentru a vorbi despre Dumnezeu este deci ascultarea a ceea ce a spus însuşi Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit cu noi! Deci Dumnezeu nu este o ipoteză îndepărtată cu privire la originea lumii; nu este o inteligenţă matematică foarte îndepărtată de noi. Dumnezeu se interesează de noi, ne iubeşte, a intrat personal în realitatea istoriei noastre, s-a auto-comunicat ajungând să se întrupeze. Aşadar, Dumnezeu este o realitate din viaţa noastră, este aşa de mare încât are chiar timp pentru noi, se ocupă de noi. În Isus din Nazaret noi întâlnim faţa lui Dumnezeu, care a coborât din cerul Său pentru a se cufunda în lumea oamenilor, în lumea noastră, şi a ne învăţa „arta de a trăi”, drumul fericirii; pentru a ne elibera de păcat şi a ne face fii ai lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5; Rom 8,14). Isus a venit pentru a ne mântui şi a ne arăta viaţa cea bună a Evangheliei.

A vorbi despre Dumnezeu înseamnă înainte de toate a avea foarte clar în minte ceea ce trebuie să ducem bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru: nu un Dumnezeu abstract, o ipoteză, ci un Dumnezeu concret, un Dumnezeu care există, care a intrat în istorie şi este prezent în istorie; pe Dumnezeul lui Isus Cristos ca răspuns la întrebarea fundamentală a motivului pentru care trăim şi a modului în care să trăim. Pentru aceasta, a vorbi despre Dumnezeu cere o familiaritate cu Isus şi cu Evanghelia Sa, presupune o cunoaştere personală şi reală a lui Dumnezeu din partea noastră şi o puternică pasiune pentru proiectul Său de mântuire, fără a ceda în faţa ispitei succesului, ci urmând metoda lui Dumnezeu însuşi. Metoda lui Dumnezeu este cea a umilinţei – Dumnezeu devine unul dintre noi – este metoda realizată în Întrupare în casa simplă din Nazaret şi în peştera din Betleem, aceea din parabola grăuntelui de muştar. Trebuie să nu ne temem de umilinţa paşilor mici şi să ne încredem în drojdia care pătrunde în aluat şi o face lent să crească (cf. Mt 13,33).

Când vorbim despre Dumnezeu, în opera de evanghelizare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, este necesar să recuperăm simplitatea, să ne întoarcem la esenţialul vestirii: Vestea Bună despre un Dumnezeu care este real şi concret, un Dumnezeu care se interesează de noi, un Dumnezeu-Iubire care se apropie de noi în Isus Cristos până la Cruce şi care în Înviere ne dăruieşte speranţa şi ne deschide la o viaţă care nu are sfârşit, la viaţa veşnică, viaţa adevărată. Acel comunicator excepţional care a fost Apostolul Paul ne oferă o lecţie care merge chiar în centrul credinţei despre problema „cum să vorbim despre Dumnezeu” cu mare simplitate. În Prima Scrisoare către Corinteni scrie: „Când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune. Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (2,1-2). Deci prima realitate este că Paul nu vorbeşte despre o filozofie pe care a dezvoltat-o el, nu vorbeşte despre idei pe care le-a găsit în altă parte sau le-a inventat, ci vorbeşte despre o realitate din viaţa sa, vorbeşte despre Dumnezeul care a intrat în viaţa sa, vorbeşte despre un Dumnezeu real care trăieşte, a vorbit cu el şi va vorbi cu noi, vorbeşte despre Cristos răstignit şi înviat.

A doua realitate este că Paul nu se caută pe sine însuşi, nu vrea să îşi creeze o echipă de admiratori, nu vrea să intre în istorie drept conducător al unei şcoli cu mari cunoştinţe, nu se caută pe sine însuşi, ci Sfântul Paul îl vesteşte pe Cristos şi vrea să câştige persoanele pentru Dumnezeul adevărat şi real. Paul vorbeşte numai cu dorinţa de a voi să îl predice pe cel care a intrat în viaţa sa şi care este viaţa adevărată, pe cel care l-a cucerit pe drumul Damascului. Deci, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a da spaţiu Celui care ni-l face cunoscut, care ne revelează chipul Său de iubire; înseamnă a expropria propriul eu oferindu-l lui Cristos, fiind conştienţi că nu noi putem să îi cucerim pe alţii pentru Dumnezeu, ci trebuie să îi aşteptăm de la Dumnezeu însuşi, să îi invocăm de la El. Deci a vorbi despre Dumnezeu se naşte din ascultare, din cunoaşterea lui Dumnezeu din partea noastră, care se realizează în familiaritatea cu El, în viaţa de rugăciune şi conform Poruncilor.

A comunica credinţa, pentru Sfântul Paul, nu înseamnă a se duce pe sine însuşi, ci a spune în mod deschis şi public ceea ce a văzut şi a auzit în întâlnirea cu Cristos, ceea ce a experimentat în existenţa sa de acum transformată de acea întâlnire: înseamnă a-l duce pe acel Isus pe care îl simte prezent în el şi care a devenit adevărata orientare a vieţii sale, pentru a-i face pe toţi să înţeleagă că El este necesar pentru lume şi este decisiv pentru libertatea oricărui om. Apostolul nu se mulţumeşte să proclame cuvinte, ci implică toată existenţa sa în marea operă a credinţei. Pentru a vorbi despre Dumnezeu trebuie să îi facem spaţiu, având încredere că El e cel care acţionează în slăbiciunea noastră: să îi facem spaţiu fără teamă, cu simplitate şi bucurie, având convingerea profundă că noi cu cât îl punem mai mult în centru pe El şi nu pe noi, cu atât comunicarea noastră va fi mai rodnică. Şi acest lucru este valabil şi pentru comunităţile creştine: ele sunt chemate să arată acţiunea transformatoare a harului lui Dumnezeu, depăşind individualismele, închiderile, egoismele, indiferenţa şi trăind în raporturile zilnice iubirea lui Dumnezeu. Să ne întrebăm dacă într-adevăr aşa sunt comunităţile noastre. Trebuie să ne punem în mişcare pentru a deveni mereu şi realmente aşa, vestitori ai lui Cristos şi nu de noi înşine.

În acest moment trebuie să ne întrebăm cum comunica Isus însuşi. Isus, în unicitatea Sa, vorbeşte despre Tatăl Său – Abba – şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, cu privirea plină de compasiune faţă de necazurile şi greutăţile existenţei umane. Vorbeşte cu mare realism şi, aş spune, esenţialul vestirii lui Isus este că face transparentă lumea şi că viaţa noastră are valoare pentru Dumnezeu. Isus arată că în lume şi în creaţie transpare faţa lui Dumnezeu şi ne arată că în istoriile zilnice din viaţa noastră Dumnezeu este prezent. Fie în parabolele din natură, grăuntele de muştar, ogorul cu diferite seminţe, fie în viaţa noastră, să ne gândim la parabola fiului risipitor, a lui Lazăr şi la alte parabole ale lui Isus. Din Evanghelii noi vedem că Isus se interesează de orice situaţie umană pe care o întâlneşte, se cufundă în realitatea bărbaţilor şi femeilor din timpul Său, cu o încredere deplină în ajutorul Tatălui. Şi că realmente în această istorie, în ascuns, Dumnezeu este prezent şi, dacă suntem atenţi, putem să îl întâlnim. Şi discipolii, care trăiesc cu Isus, mulţimile care îl întâlnesc, văd reacţia Sa la problemele cele mai variate, văd cum vorbeşte, cum se comportă; văd în El acţiunea Duhului Sfânt, acţiunea lui Dumnezeu. În El vestirea şi viaţa se împletesc: Isus acţionează şi învaţă, pornind mereu de la un raport intim cu Dumnezeu Tatăl.

Acest stil devine o indicaţie esenţială pentru noi creştinii: modul nostru de a trăi în credinţă şi în caritate devine o vorbire despre Dumnezeu astăzi, pentru că arată printr-o existenţă trăită în Cristos credibilitatea, realismul a ceea ce spunem prin cuvinte, care nu sunt numai cuvinte, ci arată realitatea, adevărata realitate. Şi în aceasta trebuie să fim atenţi să percepem semnele timpurilor din epoca noastră, adică să găsim potenţialităţile, dorinţele, obstacolele care se întâlnesc în cultura actuală, îndeosebi dorinţa de autenticitate, tânjirea după transcendenţă, sensibilitatea faţă de ocrotirea creaţiei şi să comunicăm fără teamă răspunsul pe care îl oferă credinţa în Dumnezeu. Anul Credinţei este ocazie pentru a descoperi, cu fantezia însufleţită de Duhul Sfânt, noi itinerarii la nivel personal şi comunitar, pentru ca în orice loc forţa Evangheliei să fie înţelepciune a vieţii şi orientare a existenţei.

Şi în timpul nostru, un loc privilegiat pentru a vorbi despre Dumnezeu este familia, prima şcoală pentru a comunica noilor generaţii credinţa. Conciliul Vatican II vorbeşte despre părinţi ca despre primii mesageri ai lui Dumnezeu (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 11; Decretul Apostolicam actuositatem, 11), chemaţi să redescopere această misiune a lor, asumându-şi responsabilitatea în educarea, în deschiderea conştiinţelor celor mici la iubirea lui Dumnezeu ca o slujire fundamentală pentru viaţa lor, fiind primii cateheţi şi învăţători ai credinţei pentru copiii lor. Şi în această misiune este importantă înainte de toate vigilenţa, care înseamnă a şti să se perceapă ocaziile favorabile pentru a introduce în familie discursul despre credinţă şi pentru a face să se formeze o reflecţie critică faţă de numeroasele condiţionări la care sunt supuşi copiii. Această atenţie a părinţilor este şi sensibilitate în a recepta posibilele întrebări religioase prezente în sufletul copiilor, uneori evidente, uneori ascunse.

Apoi, bucuria: comunicarea credinţei trebuie să aibă mereu o tonalitate de bucurie. Este bucuria pascală, care nu reduce la tăcere sau nu ascunde realităţile durerii, suferinţei, oboselii, dificultăţii, neînţelegerii şi chiar a morţii, ci ştie să ofere criteriile pentru a interpreta totul în perspectiva speranţei creştine. Viaţa bună a Evangheliei este tocmai această privire nouă, această capacitate de a vedea chiar cu ochii lui Dumnezeu orice situaţie. Este important să îi ajutăm pe toţi membrii familiei să înţeleagă că credinţa nu este o povară, ci un izvor de bucurie profundă, că înseamnă a percepe acţiunea lui Dumnezeu, a recunoaşte prezenţa binelui, care nu face zgomot; şi oferă orientări preţioase pentru a trăi bine propria existenţă. În sfârşit, capacitatea de ascultare şi de dialog: familia trebuie să fie un ambient în care se învaţă să se stea împreună, să se rezolve contrastele în dialogul reciproc, care este format din ascultare şi din cuvânt, să se înţeleagă şi să se iubească, pentru a fi un semn, unul pentru altul, al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Deci, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a face să se înţeleagă prin cuvânt şi prin viaţă că Dumnezeu nu este concurentul existenţei noastre, ci mai degrabă este adevăratul ei garant, garantul măreţiei persoanei umane. Astfel ne întoarcem la început: a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a comunica, prin forţă şi simplitate, prin cuvânt şi prin viaţă, ceea ce este esenţial: pe Dumnezeul lui Isus Cristos, acel Dumnezeu care ne-a arătat o iubire aşa de mare încât s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru noi; pe acel Dumnezeu care cere să îl urmăm şi să ne lăsăm transformaţi de iubirea Sa imensă pentru a reînnoi viaţa noastră şi relaţiile noastre; pe acel Dumnezeu care ne-a dăruit Biserica, pentru a merge împreună şi, prin Cuvânt şi Sacramente, a reînnoi întreaga Cetate a oamenilor pentru ca să poată deveni Cetatea lui Dumnezeu.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...