Meniu Toggle menu

Despre întruparea lui Dumnezeu

Papa Benedict al XVI-lea

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Despre întruparea lui Dumnezeu
miercuri, 9 ianuarie 2013

Iubiţi fraţi şi surori,

În acest timp al Crăciunului ne oprim încă o dată asupra marelui mister al lui Dumnezeu care a coborât din cerul Său pentru a lua trupul nostru. În Isus, Dumnezeu s-a întrupat, a devenit om ca noi şi astfel ne-a deschis drumul spre cerul Său, spre comuniunea deplină cu El.

În aceste zile, în bisericile noastre a răsunat de mai multe ori termenul „întruparea” lui Dumnezeu, pentru a exprima realitatea pe care o celebrăm la Sfânta Naştere: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, aşa cum recităm în Crez. Dar ce înseamnă acest cuvânt central pentru credinţa creştină? Întrupare vine din latinescul „incarnatio”. Sfântul Ignaţiu din Antiohia – sfârşitul primului secol – şi, mai ales, Sfântul Irineu au folosit acest termen reflectând asupra Prologului Evangheliei Sfântului Ioan, îndeosebi asupra expresiei: „Cuvânt s-a făcut trup” (In 1,14). Aici cuvântul „trup”, după expresia ebraică, indică omul în integralitatea sa, omul întreg, dar chiar sub aspectul caducităţii şi temporalităţii sale, al sărăciei şi contingenţei sale. Aceasta pentru a ne spune că mântuirea adusă de Dumnezeu făcut trup în Isus din Nazaret îi atinge pe om în realitatea sa concretă şi în orice situaţie s-ar afla. Dumnezeu a asumat condiţia umană pentru a o vindeca de tot ceea ce o separă de El, pentru a ne permite să îl chemăm, în Fiul său Unicul Născut, cu numele de „Abba, Tată” şi să fim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Sfântul Irineu afirmă: „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel filiaţia divină, să devină fiu al lui Dumnezeu” (Adversus haereses, 3,19,1: PG 7,939; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 460).

„Cuvântul s-a făcut trup” este unul din acele adevăruri cu care aşa ne-am obişnuit încât aproape că nu ne mai uimeşte măreţia evenimentului pe care el îl exprimă. Şi efectiv în această perioadă de Crăciun, în care această expresie revine adesea în liturgie, uneori suntem mai atenţi la aspectele exterioare, la „culorile” sărbătorii, decât la inima marii noutăţi creştine pe care o celebrăm: ceva absolut inimaginabil, ceva ce numai Dumnezeu putea să realizeze şi în care putem intra numai cu credinţa. Logosul, care este la Dumnezeu, Logosul care este Dumnezeu, Creatorul lumii (cf. In 1,1), prin care au fost create toate lucrurile (cf. 1,3), care i-a însoţit şi îi însoţeşte pe oameni în istorie cu lumina Sa (cf. 1,4-5; 1,9), devine unul printre alţii, îşi ia locuinţă în mijlocul nostru, devine unul dintre noi (cf. 1,14). Conciliul Ecumenic Vatican II afirmă: „Fiul lui Dumnezeu… a lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat” (constituţia Gaudium et spes, 22). Este important, deci, să recuperăm uimirea în faţa acestui mister, să ne lăsăm învăluiţi de măreţia acestui eveniment: Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, Creatorul a toate, a parcurs ca om drumurile noastre, intrând în timpul omului, pentru a ne comunica însăşi viaţa Sa (cf. 1In 1,1-4). Şi a făcut aceasta nu cu strălucirea unui suveran, care supune lumea cu puterea sa, ci cu umilinţa unui prunc.

Aş vrea să subliniez un al doilea element. La Sfânta Naştere de obicei schimbăm daruri cu persoanele mai apropiate. Uneori poate să fie un gest făcut prin convenţie, însă în general exprimă afecţiune, este un semn de iubire şi de stimă. În rugăciunea asupra darurilor de la Liturghia de noapte din Solemnitatea Naşterii Domnului, Biserica se roagă astfel: „Plăcută să îţi fie, te rugăm, Doamne, jertfa sărbătorii de astăzi, ca, prin acest minunat schimb de daruri, să îmbrăcăm chipul dumnezeiesc al aceluia în care este unită cu Tine firea noastră omenească”. Gândul darului este, deci, în centrul liturgiei şi aminteşte conştiinţei noastre de darul originar al Crăciunului: în noaptea aceea sfântă, Dumnezeu, făcându-se trup, a voit să se facă dar pentru oameni, s-a dat pe Sine însuşi pentru noi; Dumnezeu a făcut din Fiul Său unic un dar pentru noi, a asumat omenitatea noastră pentru a ne dărui dumnezeirea Sa. Acesta este marele dar. Şi în darul nostru nu este important ca un cadou să fie scump sau ieftin; cel care nu reuşeşte să dăruiască un pic din el însuşi, dăruieşte mereu prea puţin; ba chiar uneori chiar se încearcă să se înlocuiască inima şi angajarea de dăruire de sine cu banii, cu lucruri materiale. Misterul Întrupării arată că Dumnezeu nu a făcut aşa: nu a dăruit ceva, ci s-a dăruit pe Sine însuşi în Fiul său Unicul Născut. Găsim aici modelul dăruirii noastre, pentru ca relaţiile noastre, în special cele mai importante, să fie conduse de gratuitatea iubirii.

Aş vrea să ofer şi o a treia reflecţie: faptul Întrupării, al lui Dumnezeu care se face om ca noi, ne arată realismul nemaiauzit al iubirii divine. De fapt, acţiunea lui Dumnezeu nu se limitează la cuvinte, ba chiar am putea spune că El nu se mulţumeşte să vorbească, ci se cufundă în istoria noastră şi asumă asupra Sa truda şi povara vieţii umane. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om cu adevărat, s-a născut din Fecioara Maria, într-un timp şi într-un loc determinat, la Betleem în timpul domniei împăratului August, sub guvernatorului Quirinius (cf. Lc 2,1-2); a crescut într-o familie, a avut prieteni, a format un grup de discipoli, i-a instruit pe apostoli să continue misiunea Sa, şi-a terminat cursul vieţii sale pământeşti pe cruce. Acest mod de a acţiona al lui Dumnezeu este un puternic stimulent să ne întrebăm cu privire la realismul credinţei noastre, care nu trebuie să fie limitată la sfera sentimentului, a emoţiilor, ci trebuie să intre în concretul existenţei noastre, adică trebuie să atingă viaţa noastră de fiecare zi şi s-o orienteze şi în mod practic. Dumnezeu nu s-a oprit la cuvinte, ci ne-a arătat cum să trăim, împărtăşind însăşi experienţa noastră, în afară de păcat. Catehismul Papei Pius al X-lea, pe care unii dintre noi l-au studiat copii fiind, cu esenţialitatea sa, la întrebarea: „Ce trebuie să facem pentru a trăi după cum vrea Dumnezeu?”, dă acest răspuns: „Pentru a trăi după cum vrea Dumnezeu trebuie să credem în adevărurile revelate de El şi să respectăm poruncile Sale cu ajutorul harului Său, care se obţine prin Sacramente şi rugăciune”. Credinţa are un aspect fundamental care interesează nu numai mintea şi inima, ci întreaga noastră viaţă.

Propun un ultim element reflecţiei voastre. Sfântul Ioan afirmă că Cuvântul, Logosul, era încă de la început la Dumnezeu şi că toate au fost făcute prin intermediul Cuvântului şi nimic din ceea ce există nu a fost făcut fără El (cf. In 1,1-3). Evanghelistul face aluzie în mod clar la relatarea Creaţiei care se găseşte în primele capitole din Cartea Genezei şi o reciteşte în lumina lui Cristos. Acesta este un criteriu fundamental în lectura creştină a Bibliei: Vechiul şi Noul Testament trebuie citite împreună mereu şi pornind de la Noul Testament se dezvăluie sensul cel mai profund şi al Vechiului Testament. Tot acelaşi Cuvânt, care există din totdeauna la Dumnezeu, care este El însuşi Dumnezeu şi prin intermediul căruia şi pentru care au fost create toate (cf. Col 1,16-17), s-a făcut om: Dumnezeul veşnic şi infinit s-a cufundat în finitudinea umană, în creatura Sa, pentru a-l reconduce pe om şi întreaga creaţie la El. Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos, care o întrece în strălucire pe cea dintâi” (nr. 349). Părinţii Bisericii l-au apropiat pe Isus de Adam, aşa încât l-au definit „al doilea Adam” sau Adam cel definitiv, imaginea perfectă a lui Dumnezeu. Cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu are loc o nouă creaţie, care dăruieşte răspunsul complet la întrebarea: „Cine este omul?” Numai în Isus se manifestă în mod deplin proiectul lui Dumnezeu cu privire la fiinţa umană: El este omul definitiv conform lui Dumnezeu. Conciliul Vatican II reafirmă aceasta cu putere: „De fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului… Cristos, noul Adam,… îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (constituţia Gaudium et spes, 22; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 359). În acel prunc, Fiul lui Dumnezeu contemplat la Crăciun, putem recunoaşte adevărata faţă, nu numai a lui Dumnezeu, ci adevărata faţă a fiinţei umane; şi numai deschizându-ne la acţiunea harului Său şi încercând în fiecare zi să îl urmăm, vom realiza proiectul lui Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare dintre noi.

Dragi prieteni, în această perioadă medităm marea şi minunata bogăţie a Misterului Întrupării, pentru a lăsa ca Domnul să ne lumineze şi să ne transforme tot mai mult după imaginea Fiului său făcut om pentru noi.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...