Meniu Toggle menu

Dorinţa de Dumnezeu

Dorinţa de Dumnezeu
miercuri, 7 noiembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Drumul de reflecţie pe care îl facem împreună în acest An al Credinţei ne conduce să medităm astăzi asupra unui aspect fascinant al experienţei umane şi creştine: omul poartă în sine o misterioasă dorinţă de Dumnezeu. În mod foarte semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice începe chiar cu următoarea consideraţie: „Dorinţa de Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul a fost creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; şi Dumnezeu nu încetează să îl atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute” (nr. 27).

O astfel de afirmaţie, care şi astăzi în multe contexte culturale apare complet comună, aproape clară, ar putea să pară în schimb o provocare în cadrul culturii occidentale secularizate. De fapt, mulţi contemporani ai noştri ar putea să obiecteze că nu simt deloc o astfel de dorinţă de Dumnezeu. Pentru largi sectoare ale societăţii El nu mai este cel aşteptat, cel dorit, cât mai ales o realitate care lasă oamenii indiferenţi, în faţa căreia nu trebuie să se facă nici măcar efortul de a te pronunţa. În realitate, ceea ce am definit ca „dorinţă de Dumnezeu” nu a dispărut total şi se arată şi astăzi, în multe moduri, inimii omului. Dorinţa umană tinde mereu spre bunuri concrete determinate, adesea complet altele decât spirituale, şi totuşi se află în faţa întrebării despre ce anume este cu adevărat „binele” şi trebuie să se confrunte cu ceva care este diferit de sine, pe care omul nu îl poate construi, ci este chemat să recunoască. Ce anume poate sătura cu adevărat dorinţa omului?

În prima mea enciclică, Deus caritas est, am încercat să analizez cum se realizează acest dinamism în experienţa iubirii umane, experienţă care în epoca noastră este percepută mai uşor ca moment de extaz, de ieşire din sine, ca loc în care omul simte că este străbătut de o dorinţă ce îl depăşeşte. Prin iubire, bărbatul şi femeia experimentează în mod nou, unul graţie celuilalt, măreţia şi frumuseţea vieţii şi a realului. Dacă ceea ce experimentez nu este o simplă iluzie, dacă într-adevăr vreau binele celuilalt drept cale şi pentru binele meu, atunci trebuie să fiu dispus să mă de-centrez, să fiu în slujba lui până la renunţarea de mine însumi. Răspunsul la întrebarea cu privire la sensul experienţei iubirii trece deci prin purificarea şi vindecarea voinţei, cerută chiar de binele dorit pentru celălalt. Trebuie să ne exercităm, să ne antrenăm, chiar să ne corectăm, pentru ca acel bine să poată fi voit cu adevărat.

Extazul iniţial se traduce astfel în pelerinaj, „exod permanent din eul închis în sine însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine şi, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuşi, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu” (Enciclica Deus caritas est, nr. 6). Prin acest drum se va putea aprofunda progresiv pentru om cunoaşterea acelei iubiri pe care a experimentat-o iniţial. Şi se va profila tot mai mult şi misterul pe care ea îl reprezintă: de fapt, nici măcar persoana iubită nu este în stare să sature dorinţa care locuieşte în inima umană, ba chiar, cu cât este mai autentică iubirea faţă de celălalt, cu atât ea lasă să dezvăluie întrebarea cu privire la originea sa şi cu privire la destinul său, cu privire la posibilitatea pe care o are de a dura pentru totdeauna. Aşadar, experienţa umană a iubirii are în sine un dinamism care trimite dincolo de noi înşine, este experienţă a unui bine care ne face să ieşim din noi şi să ne aflăm în faţa misterului care învăluie întreaga existenţă.

Consideraţii asemănătoare s-ar putea face şi cu privinţă la alte experienţe umane, cum ar fi prietenia, experienţa frumosului, iubirea faţă de cunoaştere: orice bine experimentat de om tinde spre misterul care învăluie pe om însuşi; orice dorinţă care apare inimii umane devine ecou al unei dorinţe fundamentale care nu este niciodată săturată pe deplin. Fără îndoială, de la această dorinţă profundă, care ascunde şi ceva enigmatic, nu se poate ajunge direct la credinţă. În definitiv, omul cunoaşte bine ceea ce nu îl satură, dar nu poate imagina sau defini ceea ce l-ar face să experimenteze acea fericire a cărei nostalgie o poartă în inimă. Nu poate fi cunoscut Dumnezeu doar pornind de la dorinţa omului. Din acest punct de vedere rămâne misterul: omul este căutător al Absolutului, un căutător cu paşi mici şi nesiguri. Şi totuşi, deja experienţa dorinţei, a „inimii neliniştite” cum o numea Sfântul Augustin, este destul de semnificativă. Ea ne atestă că, în adâncime, omul este o fiinţă religioasă (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 28), un „cerşetor de Dumnezeu”. Putem spune cu cuvintele lui Pascal: „Omul îl depăşeşte infinit pe om” (Gânduri, ed. Chevalier, 438; ed. Brunschvicg, 434). Ochii recunosc obiectele atunci când acestea sunt luminate de lumină. De aici dorinţa de cunoaşte lumina însăşi, care face să strălucească lucrurile din lume şi cu ele aprinde simţul frumuseţii.

De aceea trebuie să considerăm că este posibil şi în epoca noastră, aparent atât de refractară faţă de dimensiunea transcendentă, să se deschidă un drum spre autenticul sens religios al vieţii, care arată că darul credinţei nu este absurd, nu este iraţional. Ar fi de mare utilitate, pentru acest scop, să se promoveze un soi de pedagogie a dorinţei, fie pentru drumul celui care încă nu crede, fie pentru cel care deja a primit darul credinţei. O pedagogie care cuprinde cel puţin două aspecte. În primul rând, a învăţa sau a reînvăţa gustul bucuriilor autentice ale vieţii. Nu toate satisfacţiile produc în noi acelaşi efect: unele lasă o urmă pozitivă, sunt capabile să împace sufletul, ne fac mai activi şi generoşi. Altele, în schimb, după lumina iniţială, par să dezamăgească aşteptările pe care le-au trezit şi uneori lasă în urma lor amărăciune, insatisfacţie sau un sentiment de gol. A educa încă de la vârstă fragedă cum să se guste bucuriile adevărate, în toate domeniile existenţei – familia, prietenia, solidaritatea cu cel care suferă, renunţarea la propriul eu pentru a-l sluji pe celălalt, iubirea faţă de cunoaştere, faţă de artă, faţă de frumuseţile naturii -, toate acestea înseamnă exercitarea gustului interior şi producerea de anticorpi eficienţi împotriva banalizării şi aplatizării răspândite astăzi. Şi adulţii au nevoie să redescopere aceste bucurii, să dorească realităţi autentice, purificându-se de mediocritatea în care ar putea fi ademeniţi. Atunci va deveni mai uşor să se abandoneze sau să se respingă tot ceea ce, deşi aparent atractiv, se dovedeşte în schimb insipid, izvor de obişnuinţă şi nu de libertate. Şi acest lucru va face să iasă în evidenţă acea dorinţă de Dumnezeu despre care vorbim.

Un al doilea aspect, care merge în acelaşi pas cu precedentul, este faptul de a nu ne mulţumi niciodată cu ceea ce am obţinut. Tocmai bucuriile cele mai adevărate sunt capabile să elibereze în noi acea nelinişte sănătoasă care ne face să fim mai exigenţi – să vrem un bine mai înalt, mai profund – şi în acelaşi timp să percepem cu claritate tot mai mare că nimic finit nu poate umple inima noastră. Astfel vom învăţa să tindem, dezarmaţi, spre acel bine pe care nu îl putem construi sau nu îl putem procura cu forţele noastre; vom învăţa să nu ne lăsăm descurajaţi de oboseală sau de obstacolele care vin din păcatul nostru.

Însă, în această privinţă, nu trebuie să uităm că dinamismul dorinţei este mereu deschis răscumpărării. Şi atunci când ea intră pe drumuri greşite, când urmăreşte paradisuri artificiale şi pare să piardă capacitatea de a năzui spre binele adevărat. Chiar şi în abisul păcatului nu se stinge în om acea scânteie care îi permite să recunoască adevăratul bine, să îl guste şi să demareze astfel un parcurs de urcare, în care Dumnezeu, cu darul harului Său, nu încetează niciodată să îşi dăruiască ajutorul. De altfel cu toţii avem nevoie să parcurgem un drum de purificare şi de vindecare a dorinţei. Suntem peregrini spre patria cerească, spre acel bine deplin, veşnic, pe care nimic nu ni-l va putea lua. Aşadar, nu este vorba de a sufoca dorinţa care este în inima omului, ci de a o elibera, pentru ca să poată ajunge la adevărata sa înălţime. Atunci când în dorinţă se deschide fereastra spre Dumnezeu, acesta este deja semn al prezenţei credinţei în suflet, credinţă care este un har al lui Dumnezeu. Tot Sfântul Augustin afirma: „Cu aşteptarea, Dumnezeu lărgeşte dorinţa noastră, cu dorinţa lărgeşte sufletul şi dilatându-l îl face mai capabil” (Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 4,6: PL 35, 2009).

În acest pelerinaj, să ne simţim fraţi ai tuturor oamenilor, colegi de călătorie şi ai celor care nu cred, ai celui care este în căutare, ai celui care se lasă interogat cu sinceritate de dinamismul propriei dorinţe de adevăr şi de bine. Să ne rugăm, în acest An al Credinţei, pentru ca Dumnezeu să îşi arate faţa Sa tuturor celor care îl caută cu inimă sinceră. Mulţumesc.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...