Meniu Toggle menu

Etapele revelaţiei

Papa Benedict al XVI-lea

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Etapele revelaţiei
miercuri, 12 decembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza trecută am vorbit despre revelaţia lui Dumnezeu, drept comunicare pe care El o face despre Sine însuşi şi despre planul Său de bunăvoinţă şi de iubire. Această revelaţie a lui Dumnezeu se inserează în timpul şi în istoria oamenilor: istorie care devine „locul în care putem constata acţiunea lui Dumnezeu în favoarea omenirii. El ajunge la noi prin ceea ce nouă ne este mai familiar şi uşor de verificat, deoarece constituie contextul nostru cotidian, fără de care nu am reuşi să ne înţelegem” (Papa Ioan Paul al II-lea, enciclica Fides et ratio, nr. 12).

Sfântul evanghelist Marcu – aşa cum am auzit – prezintă, în termeni clari şi sintetici, momentele iniţiale ale predicării lui Isus: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mc 1,15). Ceea ce luminează şi dă sens deplin istoriei lumii şi a omului începe să strălucească în peştera din Betleem; este Misterul pe care îl vom contempla peste puţin timp la Crăciun: mântuirea care se realizează în Isus Cristos. În Isus din Nazaret, Dumnezeu manifestă faţa Sa şi cere decizia omului de a-l recunoaşte şi de a-l urma. Revelarea lui Dumnezeu în istorie pentru a intra în raport de dialog de iubire cu omul dăruieşte un nou sens întregului drum uman. Istoria nu este o simplă succesiune de secole, de ani, de zile, ci este timpul unei prezenţe care îi dăruieşte semnificaţie deplină şi o deschide spre o speranţă solidă.

Unde putem citi etapele acestei revelaţii a lui Dumnezeu? Sfânta Scriptură este locul privilegiat pentru a descoperi evenimentele acestui drum şi aş vrea – încă o dată – să îi invit pe toţi, în acest An al Credinţei, să ia în mână mai des Biblia pentru a o citi şi a o medita şi să dea o mai mare atenţie lecturilor de la Liturghia duminicală; toate acestea constituie o hrană preţioasă pentru credinţa noastră.

Citind Vechiul Testament putem vedea cum intervenţiile lui Dumnezeu în istoria poporului pe care şi l-a ales şi cu care încheie alianţă nu sunt fapte care trec şi cad în uitare, ci devin „memorie”, constituie împreună „istoria mântuirii”, menţinută vie în conştiinţa poporului lui Israel prin celebrarea evenimentelor mântuitoare. Astfel, în Cartea Exodului, Domnul îi indică lui Moise să celebreze marele moment al eliberării din sclavia Egiptului, Paştele ebraic, cu acest cuvinte: „Această zi să vă fie memorial şi să o celebraţi ca o sărbătoare în cinstea Domnului din generaţie în generaţie: ca hotărâre veşnică să o celebraţi” (12,14). Pentru întregul popor al lui Israel a aminti ceea ce Dumnezeu a făcut devine un fel de imperativ constant pentru ca trecerea timpului să fie marcată de amintirea vie a evenimentelor trecute, care astfel formează, zi de zi, din nou istoria şi rămân prezente.

În Cartea Deuteronomului, Moise se adresează poporului spunând: „Numai fii atent la tine şi păzeşte-ţi cu grijă sufletul, ca să nu uiţi lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi ca să nu îţi iasă din inimă în toate zilele vieţii tale şi să le transmiţi fiilor tăi şi fiilor fiilor tăi” (4,9). Şi aşa ne spune şi nouă: „Fii atent la tine ca să nu uiţi lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi”. Credinţa este alimentată de descoperirea şi de amintirea Dumnezeului mereu fidel, care conduce istoria şi care constituie fundamentul sigur şi stabil pe care trebuie aşezată propria viaţă. Şi cântarea Magnificat, pe care Fecioara Maria o înalţă către Dumnezeu, este un exemplu preaînalt al acestei istorii a mântuirii, al acestei memorii care face şi ţine prezentă acţiunea lui Dumnezeu. Maria preamăreşte acţiunea milostivă a lui Dumnezeu în drumul concret al poporului său, fidelitatea faţă de promisiunile de alianţă făcute lui Abraham şi urmaşilor săi; şi toate acestea sunt memorie vie a prezenţei divine care nu dispare niciodată (cf. Lc 1,46-55).

Pentru Israel, Exodul este evenimentul istoric central în care Dumnezeu revelează acţiunea Sa puternică. Dumnezeu îi eliberează pe israeliţi din sclavia Egiptului pentru ca să se poată întoarce în Ţara Promisă şi să îl adore ca unicul şi adevăratul Domn. Israel nu porneşte la drum pentru a fi un popor ca altele – pentru a avea şi el o independenţă naţională -, ci pentru a-l sluji pe Dumnezeu în cult şi în viaţă, pentru a crea pentru Dumnezeu un loc în care omul este în ascultare faţă de El, unde Dumnezeu este prezent şi adorat în lume; şi, desigur, nu numai pentru ei, ci pentru a-l mărturisi în mijlocul celorlalte popoare. Celebrarea acestui eveniment este un a-l face prezent şi actual, pentru că lucrarea lui Dumnezeu nu dispare. El respectă planul său de eliberare şi continuă să îl urmărească, pentru ca omul să îl poată recunoaşte şi sluji pe Domnul său şi să poată răspunde cu credinţă şi iubire la acţiunea Sa.

Deci Dumnezeu se revelează pe Sine însuşi nu numai în actul primordial al creaţiei, ci intrând în istoria noastră, în istoria unui mic popor care nu era nici cel mai numeros, nici cel mai puternic. Şi această revelaţie a lui Dumnezeu, care merge înainte în istorie, culmină în Isus Cristos: Dumnezeu, Logosul, Cuvântul creator care este la originea lumii, s-a întrupat în Isus şi a arătat adevărata faţă a lui Dumnezeu. În Isus se împlineşte orice promisiune, în El culmină istoria lui Dumnezeu cu omenirea. Când citim relatarea despre cei doi discipoli în drum spre Emaus, povestită nouă de Sfântul Luca, vedem cum reiese în mod clar că persoana lui Cristos luminează Vechiul Testament, întreaga istorie a mântuirii şi arată marele plan unitar al celor două Testamente, arată calea unicităţii sale. De fapt, Isus le explică celor doi călători rătăciţi şi dezamăgiţi că este împlinirea oricărei promisiuni: „Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El” (24,27). Evanghelistul prezintă exclamaţia celor doi discipoli după ce au recunoscut că acel coleg de călătorie era Domnul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (v. 32).

Catehismul Bisericii Catolice rezumă etapele revelaţiei divine arătându-i în mod sintetic dezvoltarea (cf. nr. 54-64): Dumnezeu l-a invitat pe om încă de la începuturi la o intimă comuniune cu El şi chiar şi atunci când omul, prin neascultarea sa, a pierdut prietenia lui, Dumnezeu nu l-a abandonat în puterea morţii, ci a oferit de multe ori oamenilor legământul său (cf. Liturghierul Roman, Rugăciunea euharistică IV). Catehismul reparcurge drumul lui Dumnezeu cu omul de la alianţa cu Noe după potop, la chemarea lui Abraham de a ieşi din ţara sa pentru a-l face tatăl unei mulţimi de popoare. Dumnezeu îl formează pe Israel ca popor al Său, prin evenimentul exodului, prin alianţa de pe Sinai şi prin darul Legii, prin intermediul lui Moise, pentru a fi recunoscut şi slujit ca unicul Dumnezeu viu şi adevărat. Cu profeţii, Dumnezeu conduce poporul Său în speranţa mântuirii. Cunoaştem – prin Isaia – „al doilea exod”, întoarcerea din exilul babilonian în propria ţară, reîntemeierea poporului; însă, în acelaşi timp, mulţi rămân în împrăştiere şi astfel începe universalitatea acestei credinţe. La sfârşit nu se mai aşteaptă numai un rege, David, un fiu al lui David, ci un „Fiu al omului”, mântuirea tuturor popoarelor. Se realizează întâlniri între culturi, mai întâi cu Babilonul şi Siria, apoi şi cu mulţimea greacă. Astfel vedem cum drumul lui Dumnezeu se lărgeşte, se deschide tot mai mult spre misterul lui Cristos, Regele universului. În Cristos se realizează în sfârşit revelaţia în plinătatea Sa, planul binevoitor al lui Dumnezeu: El însuşi se face unul dintre noi.

M-am oprit asupra comemorării acţiunii lui Dumnezeu în istoria omului, pentru a arăta etapele acestui mare plan de iubire mărturisit în Vechiul şi în Noul Testament: un unic plan de mântuire adresat întregii omeniri, progresiv revelat şi realizat de puterea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu mereu reacţionează la răspunsurile omului şi găseşte noi începuturi de alianţă când omul se rătăceşte. Acest lucru este fundamental în drumul de credinţă. Suntem în timpul liturgic al Adventului care ne pregăteşte pentru Sfântul Crăciun. Aşa cum ştim cu toţii, termenul „Advent” înseamnă „venire”, „prezenţă” şi în vechime indica tocmai sosirea regelui sau a împăratului într-o anumită provincie. Pentru noi creştinii cuvântul indică o realitate minunată şi tulburătoare: Dumnezeu însuşi a ieşit din cerul Său şi s-a aplecat asupra omului; a încheiat alianţă cu el intrând în istoria unui popor; El este regele care a coborât în această săracă provincie care este pământul şi ne-a dăruit nouă vizita Sa asumând trupul nostru, devenind om ca şi noi.

Adventul ne invită să reparcurgem drumul acestei prezenţe şi ne aminteşte mereu din nou că Dumnezeu nu a ieşit din lume, nu este absent, nu ne-a abandonat în voia noastră, ci ne vine în întâmpinare în diferite moduri, pe care trebuie să învăţăm să le discernem. Şi noi cu credinţa noastră, speranţa noastră şi caritatea noastră, suntem chemaţi în fiecare zi să observăm şi să mărturisim această prezenţă în lumea adesea superficială şi distrată, şi să facem să strălucească în viaţa noastră lumina care a luminat peştera din Betleem. Mulţumesc.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...