Meniu Toggle menu

Isus Cristos, Mediator şi plinătate a întregii revelaţii

Papa Benedict al XVI-lea

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Isus Cristos, Mediator şi plinătate a întregii revelaţii
miercuri, 16 ianuarie 2013

Iubiţi fraţi şi surori,

Conciliul Vatican II, în Constituţia despre Revelaţia divină Dei Verbum, afirmă că adevărul intim al întregii Revelaţii a lui Dumnezeu străluceşte pentru noi „în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii” (nr. 2). Vechiul Testament ne relatează cum Dumnezeu, după Creaţie, în pofida păcatului strămoşesc, în pofida aroganţei omului de a ajunge în locul Creatorului, oferă din nou posibilitatea prieteniei sale, mai ales prin alianţa cu Abraham şi cu drumul unui mic popor, cel al lui Israel, pe care El nu îl alege cu criterii de putere pământească, ci pur şi simplu din iubire. Este o alegere care rămâne un mister şi revelează stilul lui Dumnezeu care îi cheamă pe unii nu la a nu îi exclude pe alţii, ci să fie o punte care să îi conducă la El: alegerea este mereu alegere pentru celălalt. În istoria poporului lui Israel putem reparcurge etapele unui lung drum în care Dumnezeu se face cunoscut, se revelează, intră în istorie cu cuvinte şi acţiuni. Pentru această operă El se foloseşte de mediatori, ca Moise, Profeţii, Judecătorii, care comunică poporului voinţa Sa, amintesc de exigenţa fidelităţii faţă de alianţă şi ţin trează aşteptarea realizării depline şi definitive a promisiunilor divine.

Şi tocmai realizarea acestor promisiuni am contemplat-o la Sfânta Naştere a Domnului: Revelarea lui Dumnezeu ajunge la apogeul său, la plinătatea sa. În Isus din Nazaret, Dumnezeu vizitează realmente poporul Său, vizitează omenirea într-un mod care depăşeşte orice aşteptare: îl trimite pe Fiul său Unicul Născut; se face om Dumnezeu însuşi. Isus nu ne spune ceva despre Dumnezeu, nu vorbeşte pur şi simplu despre Tatăl, ci este revelarea lui Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu, şi ne revelează astfel faţa lui Dumnezeu. În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan scrie: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat” (In 1,18).

Aş vrea să mă opresc asupra acestui „a revela faţa lui Dumnezeu”. În această privinţă, Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, ne prezintă un fapt semnificativ pe care l-am ascultat acum. Apropiindu-se Pătimirea, Isus îi asigură pe discipolii Săi invitându-i să nu le fie frică şi să aibă credinţă; apoi instaurează un dialog cu ei în care vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl (cf. In 14,2-9). La un moment dat, Apostolul Filip îi cere lui Isus: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14,8). Filip este foarte practic şi concret, exprimă şi cât de mult vrem noi să spunem: „vrem să vedem, arată-ni-l pe Tatăl”, cere să îl „vadă” pe Tatăl, să vadă faţa Sa. Răspunsul lui Isus este răspuns dat nu numai lui Filip, ci şi nouă şi ne introduce în inima credinţei cristologice; Domnul afirmă: „Cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). În această expresie este cuprinsă în mod sintetic noutatea Noului Testament, acea noutate care a apărut în peştera din Betleem: Dumnezeu poate fi văzut, Dumnezeu a arătat faţa Sa, este vizibil în Isus Cristos.

În tot Vechiul Testament este foarte prezentă tema „căutării feţei lui Dumnezeu”, dorinţa de a cunoaşte această faţă, dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, aşa încât termenul ebraic pānîm, care înseamnă „faţă”, apare de 400 de ori şi de o sută de ori dintre acestea sunt referite la Dumnezeu: de o sută de ori se referă la Dumnezeu, se voieşte să se vadă faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, religia ebraică interzice complet imaginile, pentru că Dumnezeu nu poate fi reprezentat, aşa cum făceau în schimb popoarele vecine prin adorarea idolilor; deci, cu această interdicţie a imaginilor, Vechiul Testament pare să excludă total faptul de „a vedea” din cult şi din pietate. Totuşi, ce înseamnă, aşadar, pentru israelitul pios să caute faţa lui Dumnezeu, având conştiinţa că nu poate să existe nici o imagine? Întrebarea este importantă: pe de o parte vrea să se spună că Dumnezeu nu se poate reduce la un obiect, ca o imagine care se ia în mână, dar nici nu poate fi pus ceva în locul lui Dumnezeu; însă, pe de altă parte, se afirmă că Dumnezeu are o faţă, adică este un „Tu” care poate să intre în relaţie, care nu este închis în cerul Său pentru a privi de sus omenirea. Dumnezeu este desigur mai presus de orice lucru, dar se îndreaptă către noi, ne ascultă, ne vede, vorbeşte, încheie alianţă, este capabil să iubească. Istoria mântuirii este istoria lui Dumnezeu cu omenirea, este istoria acestui raport al lui Dumnezeu care se revelează progresiv omului, care se face cunoscut pe sine însuşi, care face cunoscută faţa Sa.

Chiar la începutul anului, la 1 ianuarie, am ascultat, în liturgie, rugăciunea foarte frumoasă de binecuvântare asupra poporului: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să strălucească faţa Lui spre tine şi să se îndure de tine! Domnul să îşi înalţe faţa spre tine şi să îţi dăruiască pacea!” (Num 6,24-26). Strălucirea feţei divine este izvorul vieţii, este ceea ce permite să vedem realitatea; lumina feţei Sale este călăuza vieţii. În Vechiul Testament există o figură de care este legată în mod cu totul special tema „feţei lui Dumnezeu”; este vorba de Moise, cel pe care Dumnezeu îl alege pentru a elibera poporul Său din sclavia Egiptului, pentru a-i dărui Legea alianţei şi pentru a-l conduce în Ţara Promisă. Ei bine, în capitolul 33 din Cartea Exodului, se spune că Moise avea un raport strâns şi cordial cu Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu aproapele lui” (v. 11). În virtutea acestei cordialităţi, Moise îi cere lui Dumnezeu: „Fă-mă, te rog, să văd gloria Ta!”, şi răspunsul lui Dumnezeu este clar: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată splendoarea Mea şi voi chema numele Domnului în faţa ta… Nu vei putea să vezi faţa, căci nu poate omul să mă vadă şi să rămână viu… Iată un loc lângă Mine… mă vei vedea din spate; însă faţa Mea nu se poate vedea” (v. 18-23). Aşadar, pe de o parte, există dialogul faţă în faţă ca între prieteni, însă pe de altă parte există imposibilitatea, în această viaţă, de a vedea faţa lui Dumnezeu, care rămâne ascunsă; vederea este limitată. Sfinţii Părinţi spun că aceste cuvinte, „mă vei vedea din spate”, înseamnă: tu poţi doar să îl urmezi pe Cristos şi urmând vezi din spate misterul lui Dumnezeu; Dumnezeu poate fi urmat văzându-i spatele.

Însă, ceva complet nou se întâmplă cu Întruparea. Căutarea feţei lui Dumnezeu primeşte o cotitură inimaginabilă, pentru că această faţă acum se poate vedea: este cea a lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om. În El îşi are împlinire drumul revelării lui Dumnezeu început cu chemarea lui Abraham, El este plinătatea acestei revelaţii pentru că este Fiul lui Dumnezeu, este în acelaşi timp „mediator şi plinătate a întregii Revelaţii” (Constituţia dogmatică Dei Verbum, 2), în El conţinutul Revelaţiei şi Revelatorul coincid. Isus ne arată faţa lui Dumnezeu şi ne face cunoscut numele lui Dumnezeu. În Rugăciunea sacerdotală, la Ultima Cină, El îi spune Tatălui: „Am făcut cunoscut numele tău oamenilor… Eu le-am făcut cunoscut numele tău” (cf. In 17,6.26). Expresia „numele lui Dumnezeu” înseamnă Dumnezeu ca Acela care este prezent printre oameni. Lui Moise, la rugul care ardea, Dumnezeu i-a revelat numele Său, adică s-a făcut invocabil, a dat un semn concret al „existenţei” Sale printre oameni. Toate acestea în Isus îşi au împlinire şi plinătate: El inaugurează într-un mod nou prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că acela care îl vede pe El, îl vede pe Tatăl, aşa cum îi spune lui Filip (cf. In 14,9). Creştinismul – afirmă Sfântul Bernard – este „religia Cuvântului lui Dumnezeu”; însă nu a „unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu” (Hom. super missus est, IV, 11: PL 183, 86B). În tradiţia patristică şi medievală se foloseşte o formulă specială pentru a exprima această realitate: se spune că Isus este Verbum abbreviatum (cf.Rom 9,28, referit la Is 10,23), Cuvântul abreviat, Cuvântul scurt, abreviat şi substanţial al Tatălui, care ne-a spus totul despre El. În Isus tot Cuvântul este prezent.

În Isus şi medierea dintre Dumnezeu şi om îşi are plinătatea ei. În Vechiul Testament există o ceată de figuri care au desfăşurat această funcţie, îndeosebi Moise, eliberatorul, conducătorul, „mediatorul” alianţei, aşa cum îl defineşte şi Noul Testament (cf. Gal 3,19; Fap 7,35; In 1,17). Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu este pur şi simplu unul dintre mediatorii dintre Dumnezeu şi om, ci este Mediatorul noului şi veşnicului legământ (cf. Evr 8,6; 9,15; 12,24); „Căci unul este Dumnezeu”, spune Paul, „şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus” (1Tim 2,5; cf. Gal 3,19-20). În El noi îl vedem şi îl întâlnim pe Tatăl; în El îl putem invoca pe Dumnezeu cu numele de „Abba, Tată”; în El ne este dăruită mântuirea.

Dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu realmente, adică de a vedea faţa lui Dumnezeu este înnăscută în orice om, chiar şi în atei. Probabil şi noi avem în mod inconştient această dorinţă de a vedea pur şi simplu cine este El, ce anume este, cine este pentru noi. Însă această dorinţă se realizează urmându-l pe Cristos, aşa vedem spatele şi îl vedem în sfârşit şi pe Dumnezeu ca prieten, faţa Sa în faţa lui Cristos. Important este să îl urmăm pe Cristos nu numai în momentul în care avem nevoie şi atunci când găsim spaţiu în ocupaţiile noastre zilnice, ci cu viaţa noastră ca atare. Întreaga noastră existenţă trebuie să fie orientată spre întâlnirea cu Isus Cristos, spre iubirea faţă de El; şi, în ea, un loc central trebuie să îl aibă iubirea faţă de aproapele, acea iubire care, în lumina Celui Răstignit, ne face să recunoaştem faţa lui Isus în cel sărac, în cel slab, în cel suferind. Acest lucru este posibil numai dacă adevărata faţă a lui Isus ne-a devenit familiară în ascultarea Cuvântului Său, în discuţia interioară, în intrarea în acest Cuvânt aşa încât realmente îl întâlnim şi, desigur, în Misterul Euharistiei. În Evanghelia Sfântului Luca este semnificativ textul despre cei doi discipoli de la Emaus, care îl recunosc pe Isus la frângerea pâinii, dar pregătiţi de drumul făcut împreună cu El, pregătiţi de invitaţia pe care i-au făcut-o să rămână cu ei, pregătiţi de dialogul care le-a făcut să le ardă inima; astfel, la sfârşit, îl văd pe Isus. Şi pentru noi Euharistia este marea şcoală în care învăţăm să vedem faţa lui Dumnezeu, intrăm în raport intim cu El; şi, în acelaşi timp, învăţăm să ne îndreptăm privirea spre momentul final al istoriei, când El ne va sătura cu lumina feţei Sale. Pe pământ noi mergem spre această plinătate, în aşteptarea fericită ca să se împlinească realmente Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...