Meniu Toggle menu

Lumen gentium. Constituţia dogmatică despre Biserică

Primul capitol al documentului este intitulat Misterul Bisericii şi începe cu aceste cuvinte: „Cristos este LUMINA NEAMURILOR”. Se vorbeşte despre mister ca nu cumva să ne oprim numai la aspectul vizibil al Bisericii, uitând partea invizibilă, natura intimă a acesteia; ca să nu observăm doar lucrarea oamenilor în Biserică, uitând de lucrarea lui Dumnezeu. Biserica este în acelaşi timp realitate şi vizibilă, şi spirituală: „Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; el o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin” (nr. 8).

Când am deschis, pe 13 octombrie, Anul Credinţei, spuneam la Sfânta Liturghie din Catedrală, unde erau reprezentanţi din toate parohiile şi comunităţile călugăreşti şi de persoane consacrate, că nu trebuie să uităm că noi nu suntem o Biserică între Biserici, ci suntem Biserica voită de Cristos, chiar dacă pe plan local suntem puţini şi împrăştiaţi pretutindeni. Iată cuvintele Conciliului care exprimă acelaşi adevăr: „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (cf. Mt 28,18 ş.urm.) şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (nr.8). Acesta este crezul nostru fundamental despre Biserica din care facem parte. Pe chipul acestei Biserici străluceşte lumina lui Cristos, în ea se desfăşoară planul Tatălui ceresc de mântuire universală, în ea se împlineşte opera Răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, pe ea o sfinţeşte Duhul Sfânt şi, „astfel, Biserica universală se înfăţişează ca popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”. Împărăţia lui Dumnezeu străluceşte în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos.

Ca să spunem ce este Biserica, trebuie să recurgem la acele imagini pe care tradiţia le-a folosit ca să descrie natura intimă a Bisericii. Iată ce ne spune documentul conciliar în acest sens: „Biserica este staul, a cărui poartă, unică şi necesară, este Cristos (cf. In 10,1- 10). Ea este şi turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuşi (cf. Is 40,11; Ez 34,11) şi ale cărei oi, deşi sunt conduse de păstori omeneşti, sunt totuşi călăuzite şi hrănite neîncetat de însuşi Cristos, Bunul Păstor şi Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11-15) (nr. 6); sau: „Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor creşte măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se va petrece împăcarea dintre iudei şi păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43; Is 5,1 ş.urm.). Viţa adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică şi care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5)” (nr. 6).

Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu, aşezată pe piatra care este Cristos, de la care ea primeşte tărie şi coeziune; Biserica mai este numită Ierusalimul ceresc şi este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat.

Biserica se defineşte pe sine ca fiind Trupul lui Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat” (nr. 7).

Biserica este Poporul cel nou al lui Dumnezeu (vezi capitolul II) în care cei botezaţi sunt consacraţi prin Duhul Sfânt pentru a fi preoţie sfântă, trăită şi exercitată în primirea sacramentelor: „Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiţi (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moştenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învăţătorul, Regele şi Preotul tuturor, Capul poporului nou şi universal al fiilor lui Dumnezeu” (nr. 13).

Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire şi, „prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea” (nr. 14).

Capitolul III îi are în vedere mai întâi pe episcopi, urmaşi ai Apostolilor, care în slujirea lor, au funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce; apoi, se ocupă de preoţi şi diaconi.

În Capitolul IV, „După ce s-a ocupat de funcţiile ierarhiei, Sfântul Conciliu îşi îndreaptă cu drag atenţia asupra condiţiei acelor credincioşi care sunt numiţi laici. Toate cele spuse despre poporul lui Dumnezeu se adresează în mod egal laicilor, călugărilor şi clericilor; totuşi, unele trăsături aparţin în mod deosebit laicilor, bărbaţi şi femei, în virtutea condiţiei şi misiunii lor: bazele acestor trăsături trebuie examinate mai îndeaproape, datorită condiţiilor deosebite ale vremurilor noastre. Păstorii sufleteşti sunt perfect conştienţi de marea contribuţie pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici” (nr. 30). Este subliniată demnitatea laicilor în Poporul lui Dumnezeu, apostolatul, funcţia lor preoţească, profetică şi regească, şi relaţiile cu ierarhia.

În Capitolul V este vorba de chemarea la sfinţenie: „Toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie” (nr. 39). „Pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voinţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practicarea tuturor virtuţilor” (nr. 42).

Capitolul VI este dedicat călugărilor şi tratează despre sfaturile evanghelice în Biserică, despre natura şi importanţa vieţii călugăreşti, despre autoritatea Bisericii şi viaţa călugărească şi despre măreţia consacrării călugăreşti. „Conciliul confirmă şi laudă bărbaţii şi femeile, fraţi şi surori, care în mănăstiri sau şcoli şi spitale, ori în misiuni, cu fidelitate statornică şi smerită faţă de această consacrare, împodobesc Mireasa lui Cristos şi aduc tuturor oamenilor servicii generoase şi foarte variate” (nr. 46).

Capitolul VII ne spune că Biserica nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească, atunci când întregul univers va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos. „Înainte de a domni cu Cristos în slavă, toţi ne vom înfăţişa «înaintea judecăţii lui Cristos, ca fiecare să-şi primească răsplata celor făcute pe când era în trup: fie bine, fie rău» (2Cor 5,10) şi la sfârşitul lumii «cei care au făcut binele vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecăţii» (In 5,29; cf. Mt 25,46)” (nr. 48).

Ultimul capitol este consacrat Sfintei Fecioare Maria. „Sfântul Conciliu, expunând învăţătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuieşte mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul Sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat şi al trupului mistic, cât şi îndatoririle oamenilor răscumpăraţi faţă de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos şi mama oamenilor, mai ales a credincioşilor” (nr. 54). Vorbind despre rolul Sfintei Fecioare Maria în istoria mântuirii, ca şi despre cultul Sfintei Fecioare în Biserică, Conciliul reafirmă această doctrină catolică şi îi îndeamnă pe fiii Bisericii să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea. „Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10)” (nr. 68).

Să-i mulţumim lui Dumnezeu că facem parte din Biserica Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică.

Preluat din numărul 11 pe 2012 al revistei Actualitatea creştină
Documentul conciliar poate fi citit integral aici

Opinii, gânduri, întrebări...