Meniu Toggle menu

Maria, icoană a credinţei ascultătoare

Papa Benedict al XVI-lea

Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea

Maria, icoană a credinţei ascultătoare
miercuri, 19 decembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

În drumul Adventului, Fecioara Maria ocupă un loc special ca aceea care în mod unic a aşteptat realizarea promisiunilor lui Dumnezeu, primind în credinţă şi în trup pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, în ascultare deplină faţă de voinţa divină. Astăzi aş vrea să reflectez pe scurt cu voi despre credinţa Mariei pornind de la marele mister al Bunei Vestiri.

Chaîre kecharitomene, ho Kyrios meta sou„, „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1,28). Acestea sunt cuvintele – prezentate de evanghelistul Luca – prin care Arhanghelul Gabriel se adresează Mariei. La prima vedere termenul chaîre, „bucură-te”, pare un salut normal, obişnuit în ambientul grec, însă acest cuvânt, dacă este citit pe fundalul tradiţiei biblice, dobândeşte o semnificaţie mult mai profundă. Tot acest termen este prezent de patru ori în versiunea greacă a Vechiului Testament şi întotdeauna ca vestire de bucurie pentru venirea lui Mesia (cf. Sof 3,14; Il 2,21; Zah 9,9; Lam 4,21). Salutul îngerului adresat Mariei este deci o invitaţie la bucurie, la o bucurie profundă, vesteşte sfârşitul tristeţii care există în lume în faţa limitei vieţii, a suferinţei, a morţii, a răutăţii, a întunericului răului care pare să întunece lumina bunătăţii divine. Este un salut care marchează începutul Evangheliei, a Veştii Bune.

Dar de ce este invitată Maria să se bucure în acest mod? Răspunsul se găseşte în partea a doua a salutului: „Domnul este cu tine”. Şi aici, pentru a înţelege bine sensul expresiei, trebuie să privim în Vechiului Testament. În Cartea lui Sofonia găsim această expresie: „Bucură-te, fiica Sionului… Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău… Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic” (3,14-17). În aceste cuvinte există o dublă promisiune făcută lui Israel, fiicei Sionului: Dumnezeu va veni ca Mântuitor şi îşi va stabili locuinţă chiar în mijlocul poporului Său, în sânul fiicei Sionului. În dialogul dintre înger şi Maria se realizează exact această promisiune: Maria este identificată cu poporul logodit de Dumnezeu, este cu adevărat Fiica Sionului în persoană; în ea se împlineşte aşteptarea venirii definitive a lui Dumnezeu, în ea îşi stabileşte locuinţă Dumnezeul cel viu.

În salutul îngerului, Maria este numită „plină de har”; în greacă, termenul „har”, charis, are aceeaşi rădăcină lingvistică a cuvântului „bucurie”. Şi în această expresie se clarifică ulterior izvorul bucuriei Mariei: bucuria provine din har, adică provine din comuniunea cu Dumnezeu, din faptul de a avea o conexiune atât de vitală cu El încât să fie să fie locuinţă a Duhului Sfânt, complet plăsmuită de acţiunea lui Dumnezeu. Maria este creatura care în mod unic a deschis larg poarta pentru Creatorul ei, s-a pus în mâinile Lui, fără limite. Ea trăieşte în întregime din şi în relaţia cu Domnul; este în atitudine de ascultare, atentă să perceapă semnele lui Dumnezeu în drumul poporului Său; este inserată într-o istorie de credinţă şi de speranţă în promisiunile lui Dumnezeu, care constituie ţesutul existenţei ei. Şi se supune în mod liber cuvântului primit, voinţei divine în ascultarea credinţei.

Evanghelistul Luca relatează evenimentul Mariei printr-un fin paralelism cu evenimentul lui Abraham. Aşa cum marele Patriarh este părintele celor care cred, care a răspuns la chemarea lui Dumnezeu să iasă din ţara în care trăia, din siguranţa lui, pentru a începe drumul spre o ţară necunoscută şi deţinută numai în baza promisiunii divine, tot aşa Maria se are încredere deplină în cuvântul pe care i-l vesteşte mesagerul lui Dumnezeu şi devine model şi mamă a tuturor celor care cred.

Aş vrea să subliniez un alt aspect important: deschiderea sufletului la Dumnezeu şi la acţiunea Sa în credinţă include şi elementul întunericului. Relaţia fiinţei umană cu Dumnezeu nu elimină distanţa dintre Creator şi creatură, nu elimină ceea ce afirmă Apostolul Paul în faţa profunzimilor înţelepciunii lui Dumnezeu: „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Sale!” (Rom 11,3). Dar tocmai acela care – asemenea Mariei – este deschis în mod total lui Dumnezeu, ajunge să accepte voinţa divină, chiar dacă este misterioasă, chiar dacă adesea nu corespunde propriei voinţe şi este o sabie care străpunge sufletul, aşa cum îi va spune în mod profetic Mariei bătrânul Simeon, în momentul în care Isus este prezentat la Templu (cf. Lc 2,35). Drumul de credinţă al lui Abraham cuprinde momentul de bucurie pentru darul fiului Isaac, dar şi momentul întunericului, când trebuie să urce pe muntele Moria pentru a îndeplini un gest paradoxal: Dumnezeu îi cere să îl jertfească pe fiul pe care tocmai i-l dăruise. Pe munte, îngerul îi porunceşte: „Să nu îţi ridici mâna asupra băiatului şi să nu îi faci niciun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine” (Gen 22,12); încrederea deplină a lui Abraham în Dumnezeul fidel faţă de promisiuni nu dispare nici atunci când cuvântul Său este misterios şi dificil, aproape imposibil, de primit. Aşa este şi pentru Maria: credinţa ei trăieşte bucuria de la Buna Vestire, dar trece şi prin întunericul răstignirii Fiului, pentru a putea ajunge până la lumina Învierii.

Nu este diferit nici pentru drumul de credinţă al fiecăruia dintre noi: întâlnim momente de lumină, însă întâlnim şi perioade în care Dumnezeu pare absent, tăcerea Lui apasă în inima noastră şi voinţa Sa nu corespunde voinţei noastre, cu ceea ce am vrea noi. Dar cu cât ne deschidem mai mult lui Dumnezeu, primim darul credinţei, ne punem total în El încrederea noastră – ca Abraham şi ca Maria – cu atât mai mult El ne face capabili, cu prezenţa Sa, să trăim orice situaţie a vieţii în pace şi în certitudinea fidelităţii Sale şi a iubirii Sale. Însă aceasta presupune a ieşi din noi înşine şi din propriile proiecte, pentru ca astfel Cuvântul lui Dumnezeu să fie făclie care conduce gândurile şi acţiunile noastre.

Aş vrea să mă mai opresc asupra unui aspect care reiese în relatările Sfântului Luca despre copilăria lui Isus. Maria şi Iosif îl duc pe copil la Ierusalim, la Templu, pentru a-l prezenta şi a-l consacra Domnului aşa cum prescrie legea lui Moise: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul” (cf. Lc 2,22-24). Acest gest al Sfintei Familii capătă un sens şi mai profund dacă îl citim în lumina ştiinţei evanghelice a lui Isus în vârstă de doisprezece ani care, după trei zile de căutare, este regăsit în Templu discutând între învăţători. Cuvintelor pline de îngrijorare a Mariei şi a lui Iosif: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”, le corespunde răspunsul misterios al lui Isus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că Eu trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Lc 2,48-49). Adică în proprietatea Tatălui, în casa Tatălui, aşa cum este un fiu. Maria trebuie să reînnoiască credinţa profundă cu care a spus „da” la Buna Vestire; trebuie să accepte că precedenţa o are Tatăl adevărat şi propriu al lui Isus; trebuie să ştie să îl lase liber pe acel Fiu pe care l-a născut, pentru ca să îşi urmeze misiunea Sa. Şi „da”-ul Mariei spus voinţei lui Dumnezeu, în ascultarea credinţei, se repetă de-a lungul întregii ei vieţi, până la momentul cel mai dificil, cel al Crucii.

În faţa la toate acestea, putem să ne întrebăm: cum a putut Maria să trăiască acest drum alături de Fiul cu o credinţă atât de tare, chiar şi în întuneric, fără a pierde încrederea deplină în acţiunea lui Dumnezeu? Există o atitudine de fond pe care Maria o asumă în faţa a ceea ce se întâmplă în viaţa ei. La Buna Vestire, ea rămâne tulburată ascultând cuvintele îngerului – este teama pe care omul o simte atunci când este atins de apropierea lui Dumnezeu -, dar nu este atitudinea celui căruia îi este frică în faţa a ceea ce Dumnezeu poate să ceară. Maria reflectează, se întreabă cu privire la semnificaţia acestui salut (cf. Lc 1,29). Termenul grec folosit în Evanghelie pentru a defini acest „a reflecta”, „dielogizeto„, aminteşte de rădăcina cuvântului „dialog”. Aceasta înseamnă că Maria intră în dialog intim cu Cuvântul lui Dumnezeu care i-a fost vestit, nu îl analizează în mod superficial, ci se opreşte, îl lasă să pătrundă în mintea ei şi în inima ei, pentru a înţelege ce vrea Domnul de la ea, sensul vestirii.

O altă aluzie la atitudinea interioară a Mariei în faţa acţiunii lui Dumnezeu o găsim, tot în Evanghelia Sfântului Luca, în momentul naşterii lui Isus, după adoraţia păstorilor. Se afirmă că Maria „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19); în greacă, termenul este symballon – am putea spune că ea „ţinea împreună”, „punea împreună” în inima ei toate evenimentele care i se întâmplau; situa fiecare element, fiecare cuvânt, fiecare fapt în cadrul întregului şi îl confrunta, îl păstra, recunoscând că totul provine de la voinţa lui Dumnezeu. Maria nu se opreşte la o primă înţelegere superficială a ceea ce are loc în viaţa ei, ci ştie să privească în profunzime, se lasă interpelată de eveniment, le elaborează, le discerne şi dobândeşte acea înţelegere pe care numai credinţa o poate garanta. Este umilinţa profundă a credinţei ascultătoare a Mariei, care primeşte în ea şi ceea ce nu înţelege din acţiunea lui Dumnezeu, lăsând ca Dumnezeu să fie cel care îi deschide mintea şi inima. „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45), exclamă ruda Elisabeta. Tocmai datorită credinţei ei, toate generaţiile o vor numi fericită.

Dragi prieteni, solemnitatea Naşterii Domnului pe care o vom celebra peste puţin timp ne invită să trăim întocmai această umilinţă şi ascultare de credinţă. Gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în triumful şi în puterea unui rege, nu străluceşte într-o cetate vestită, într-un palat somptuos, ci îşi stabileşte locuinţă în sânul unei fecioare, se revelează în sărăcia unui prunc. Atotputernicia lui Dumnezeu, chiar şi în viaţa noastră, acţionează cu forţa, adesea silenţioasă, a adevărului şi a iubirii. Credinţa ne spune, aşadar, că puterea lipsită de apărare a acelui Prunc până la urmă va învinge zgomotul puterilor lumii.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...