Meniu Toggle menu

Optimismul credinţei împotriva profeţilor de nenorocire

Preluăm în continuare o reflecţie semnată de Monseniorul Bruno Forte, arhiepiscop al Diecezei de Chieti-Vasto, şi publicată în ediţia de duminică, 7 octombrie 2012, a cotidianului Il Sole 24 Ore.

* * *

Este seara zilei de 11 octombrie 1962. Se îndreaptă spre sfârşit ziua de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican. Ioan al XXIII-lea – la început şovăitor, aşa cum va mărturisi secretarul său fidel, Mons. Loris Francesco Capovilla – decide să se arate la fereastra apartamentului pontifical. Atins de spectacolul mulţimii adunate în Piaţa Sfântul Petru, îi adresează câteva cuvinte, trecute în istorie ca „discursul lunii”: „Dragi copilaşi – spune Papa – aud glasurile voastre. Al meu este unul singur, dar rezumă toate glasurile din lume; şi de fapt aici lumea este reprezentată. S-ar spune că până şi luna s-a grăbit în seara asta – uitaţi-o sus – să privească acest spectacol… Noi încheiem o mare zi de pace… Da, de pace: «Mărire lui Dumnezeu şi pace oamenilor de bunăvoinţă»… Persoana mea nu contează nimic: este un frate cel care vă vorbeşte vouă, un frate devenit părinte prin voinţa Domnului Nostru… Aşadar să continuă să ne iubim, să ne iubim aşa, să ne privim aşa în întâlnire: să percepem ceea ce ne uneşte, să lăsăm deoparte ceva, dacă există, care ne poate ţine un pic în dificultate… Întorcându-vă acasă, îi veţi găsi pe copii. Daţi-le o drăgălăşenie şi spuneţi: «Aceasta este drăgălăşenia Papei». Poate că veţi găsi vreo lacrimă care trebuie ştearsă. Să aveţi pentru cel care suferă un cuvânt de mângâiere. Să ştie cei care plâng că Papa este cu fiii săi în special în orele mâhnirii şi amărăciunii… Şi apoi cu toţii împreună să ne însufleţim: cântând, suspinând, plângând, dar mereu plini de încredere în Cristos care ne ajută şi care ne ascultă, să continuăm să reluăm drumul nostru”.

Încă din primul moment, aceste cuvinte au ridicat un val universal de duioşie emoţionată, care la distanţă de ani pare că încă nu se stinge. Cu Ioan al XXIII-lea, Biserica părea să se apropie de toţi, prietenă a tuturor, gata să împărtăşească cu toţi bucuria şi truda vieţii. O Biserică a iubirii, a speranţei şi a păcii, oferite fiecărei inimi. Acele cuvinte erau rodul unei conştiinţe profunde, pe care însuşi Papa o exprimase în dimineaţa aceleiaşi zile într-un discurs, la care a lucrat personal cu mare angajare, ajungând să-l finiseze de mai multe ori. Era vorba de alocuţiunea inaugurală a Conciliului, intitulată „Gaudet Mater Ecclesia” – „Se bucură Maica Biserică”, după cuvintele cu care începea. Rostit în latineşte, discursul n-a avut efectul imediat al discursului „lunii”. Însă constituia premisa, cadrul raţionat, modul programatic de fond de a pune problemele. La cincizeci de ani de la ziua aceea – care va fi în mod solemn comemorată de Benedict al XVI-lea şi de reprezentanţii episcopilor din toată lumea reuniţi în Sinodul despre noua evanghelizare – cuvintele Papei Ioan sună mai actuale ca oricând, capabile să trezească încă bucurie şi uimire.

În primul rând, Pontiful îi încuraja pe toţi la încredere şi la optimismul credinţei, rostind un „nu” pe atât de convins, pe cât de clar oricărui gen de profeţi de nenorocire, de atunci, ca şi din orice timp: „Unii, deşi aprinşi de zel faţă de religie, evaluează însă faptele fără obiectivitate suficientă şi fără judecată prudentă. În actualele condiţii ale societăţii umane ei nu sunt capabili să vadă altceva decât ruine şi nenorociri; spun că timpurile noastre, dacă se confruntă cu secolele trecute, sunt complet mai rele… Nouă ni se pare că trebuie să nu fim de acord în mod hotărât cu aceşti profeţi de nenorocire, care vestesc mereu ceea ce-i mai rău, ca şi cum ar fi aproape sfârşitul lumii”. Dacă de această privire optimistă era nevoie atunci, în timpurile războiului rece şi ale împărţirii lumii în blocuri opuse, nu se poate nega că este nevoie de ea şi astăzi: criza care străbate „satul global” apare de o gravitate cu puţine precedente şi tentaţia pesimismului riscă să se impună în inimi. Istoria pare că a dat dreptate încrederii Papei celui bun cu evoluţia inimaginabilă care a dus la sfârşitul totalitarismelor ideologice şi al contrapoziţiei prea mult scontată faţă de ele. Astfel se poate presupune că viitorul va da dreptate celui care continuă să parieze pe om, să creadă în căile misterioase ale Providenţei şi să semene o sămânţă astăzi, chiar şi în faţa celor care par să prevadă că lumea se va sfârşi mâine…

Un al doilea punct atins de Papa Ioan în discursul din dimineaţa zilei de 11 octombrie 1962 se referea la natura şi finalitatea Conciliului: era vorba de a întreprinde o curajoasă muncă de „actualizare” a întregii comunităţi ecleziale, care în nici un sens nu voia să fie o abandonare a secularei bogăţii a credinţei, deschizându-se la reforma şi la reînnoirea Bisericii ascultând de semnele Duhului care acţionează în istorie. Spunea Ioan al XXIII-lea: „Un lucru este depozitul credinţei, adică adevărurile care sunt conţinute în doctrina noastră vrednică de laudă, alt lucru este modul cu care ele sunt vestite, însă mereu în acelaşi sens şi în aceeaşi accepţie. Trebuie dată mare importanţă acestei metode şi, dacă este necesar, să fie aplicată cu răbdare; adică va trebui să se adopte acea formă de expunere care corespunde mai mult magisteriului, a cărui natură este prevalent pastorală”. Biserica intenţiona să vorbească limbajul din timpul său, pentru a comunica cu toţi, pentru a lansa tuturor punţi de prietenie şi de dialog pe care să treacă tezaurul frumuseţii lui Dumnezeu păstrat în credinţa sa. Finalitatea pastorală nu putea să nu presupună profunzimea teologică şi aceasta se lăsa solicitată de urgenţa de a oferi tuturor comorile Evangheliei, primind o provocare nu aşa de diferită de aceea pe care astăzi o numim „nouă evanghelizare”.

În sfârşit, Papa cel bun mărturisea visul său: să promoveze unitatea în familia creştină şi umană, dincolo de orice îngrăditură. „Biserica Catolică – spunea el – consideră obligaţia sa să se străduiască activ pentru ca să se împlinească marele mister al acelei unităţi pe care Cristos Isus cu rugăciuni foarte arzătoare a cerut-o Tatălui în apropierea sacrificiului său; ea se bucură de pace foarte suavă, ştiind că este intim unită cu Cristos în acele rugăciuni; mai mult, se bucură sincer atunci când vede că aceste invocaţii îşi înmulţesc roadele lor cele mai generoase şi printre cei care se află în afara adunării sale”. Într-o îmbrăţişare cu adevărat universală, inima marelui Pontif se dilata voind să ajungă la toţi. La distanţă de cincizeci de ani această dorinţă puternică nu este mai puţin frumoasă şi actuală. Astăzi, ca atunci, a locuit şi locuieşte în inima marilor protagonişti ai istoriei creştine, începând de la Papii care au urmat după Ioan al XXIII-lea. Astăzi, ca atunci, cere o alegere de viaţă din partea tuturor, pentru a căuta uniţi binele comun, dincolo de orice scurtă viziune de parte, cu speranţă şi angajare încrezătoare, ştiind bine că – aşa cum spunea umilul şi marele Pontif – încă suntem numai în zori: „Conciliul care începe răsare în Biserică asemenea unei zile strălucitoare de lumină foarte splendidă. Abia sunt zorile: şi totuşi, deja ating suav sufletele noastre primele raze ale soarelui care răsare!”. Astăzi, ca atunci: „Tantum aurora est!”. Şi pentru a se angaja acest lucru este suficient celor care se recunosc „prizonieri ai speranţei” (Zah 9,12) şi vor să tragă în prezent ceva din viitoarea, promisa frumuseţe a lui Dumnezeu.

de Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto
Preluare de pe Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...