Meniu Toggle menu

Orientalium Ecclesiarum. Decret despre Bisericile Orientale Catolice

Înainte de a privi la conţinutul acestui document, aş dori să reţinem unele date privind Bisericile Orientale Catolice. Asemenea Biserici există în lume 23 la număr şi sunt grupate în jurul a cinci tradiţii: A. alexandrină, B. antiohiană, C. armeană, D. caldee şi E. bizantină.

A. Bisericile de tradiţie alexandrină sunt:
1. Biserica Patriarhală Coptă
– Datează din 1824 şi are sediul patriarhal la Cairo. Această Biserică se află în Egipt şi Sudan şi are circa 210 000 de credincioşi.
2. Biserica Mitropolitană Etiopiană – Organizată ca Ordinariat în 1930 în Eritreia, cu sediul la Addis Abeba, numără aproximativ 208 000 credincioşi ce folosesc în celebrarea cultului o limbă semitică veche, care nu se mai vorbeşte.

B. Bisericile de tradiţie antiohiană sunt:
1. Biserica Patriarhală Siriacă
– Datează din 1783, are sediul în Liban, la Beirut, dar majoritatea credincioşilor trăiesc în Iraq (42.000) şi în Siria (26.000). În SUA şi Venezuela sunt circa 55.000 de credincioşi.
2. Biserica Patriarhală Maronită – Fondată de Sfântul Maron în secolul al IV-lea, are sediul în Liban; are 3 milioane de credincioşi. În afara Libanului mai trăiesc catolici maroniţi în Cipru, Iordania, Israel, Palestina, Egipt, Siria, Argentina, Brazilia, Mexic, SUA, Canada, Australia, România etc.
3. Biserica Arhiepiscopală Majoră Siro-Malankareză – Datează din 1930, are 410 000 de credincioşi în India.

C. Biserica de tradiţie armeană:
Biserica Patriarhală Armeană
– Datează din 1742; este prezentă în Liban, Iran, Iraq, Egipt, Siria, Turcia,Israel, Palestina, România şi alte ţări ale lumii; circa 450 000 de credincioşi. Are sediul în Liban, la Beirut.

D. Bisericile de tradiţie caldee sunt:
1. Biserica Patriarhală Caldee
– Datează din 1553. Are sediul la Bagdad şi circa un milion de credincioşi, parte dintre ei trăind şi în Iraq, Iran, Ierusalim, Liban, Siria, Egipt, Turcia, Australia, SUA etc.
2. Biserica Siro-Malabareză – Fondată în 1662, are 3.600.00 de credincioşi. Se¬diul este în India, Statul Kerala.

E. Bisericile de tradiţie bizantină sunt:
1. Biserica Patriarhală Melkită
– Datează din 1724. Are sediul la Damasc şi 1.200.000 de credincioşi, nu numai în Orientul Mijlociu, dar şi în Canada, SUA, Bra¬zilia şi Australia.
2. Biserica Ucraineană – Datează din 1595, cu sediul mai întâi la Lwow, apoi la Kiev. Are circa 4.284.000 de credincioşi nu numai în Ucraina, dar peste tot în lume.
3. Biserica Arhiepiscopală Majoră Română – Datează din 1700. Are sediul la Blaj şi un număr de 737.000 de credincioşi.
4. Biserica Ruteană – Datează din 1646, cu sediul mai întâi în Ucraina, iar acum la Pittsburgh. Are circa 594.000 de credincioşi.
5. Biserica Slovacă Datează din 1646. Are sediul la Presov şi numără 350.000 de credincioşi.
6. Biserica Albaneză – Îşi are începuturile în 1660 şi numără mai puţin de 4000 de credincioşi.
7. Biserica Bielorusă – Datează din 1595; acum are circa 7000 de credincioşi.
8. Biserica Bulgară – Datează din 1859. Are sediul la Sofia şi numără 10 000 de credincioşi.
9. Biserica Croată – Datează din 1611. Are circa 15 300 de credincioşi.
10. Biserica Greacă – Datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi are mai puţin de 3000 de credincioşi.
11. Biserica Italo-albaneză – Datează din 1919; are circa 90 000 de credincioşi.
12. Biserica Macedoneană – Fondată în 1918, are sediul la Skopje şi circa 11 400 de credincioşi.
13. Biserica Maghiară – Fondată în 1912; are sediul la Hajdudorog şi 300 000 de credincioşi.

Acestea de mai sus sunt deci Bisericile Catolice Orientale şi de ele se ocupă în mod special Congregaţia pentru Bisericile Orientale care veghează asupra creşterii tuturor comunităţilor, asupra respectării drepturilor acestora şi a menţinerii vitalităţii şi integrităţii lor în Biserica Catolică şi în lume.

Despre aceste Biserici vorbeşte documentul conciliar la care ne referim şi care la paragraful numărul 3 spune: „Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât şi din Occident, deşi diferă parţial între ele prin aşa numitele rituri, şi anume în privinţa liturgiei, a disciplinei bisericeşti şi a patrimoniului spiritual, sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a Pontifului Roman”.

Conciliul ne spune că istoria şi tradiţiile acestor Biserici fac parte din patrimoniul Bisericii Universale a lui Cristos, şi că „Bisericile din Orient, ca şi cele din Occident, au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particu¬lare” (nr.5).

Aflăm că „din cele mai vechi timpuri este în vigoare în Biserică instituţia patriarhatului, recunoscută încă de primele concilii ecumenice.

Sub numele de patriarh oriental se înţelege un episcop care are jurisdicţie asupra tuturor episcopilor, inclusiv a mitropoliţilor, asupra clerului şi a poporului din propriul teritoriu sau rit, după normele dreptului, şi rămânând neatins primatul pontifului roman.

Oriunde este stabilit un ierarh de un rit anume în afara teritoriului patriarhal, el rămâne ataşat ierarhiei patriarhatului de acelaşi rit, după normele dreptului” (nr. 7).

Patriarhii şi sinoadele acestora constituie instanţa superioară pentru toate problemele patriarhatului (nr. 9).

Conciliul Vatican II a confirmat vechea disciplină în vigoare în Bisericile Orientale în privinţa sacramentelor şi de aceea găsim în document referinţe la administrarea Mirului (nr. 13-14); la Oficiul liturgic şi Euharistie (nr.15); la Sacramentul Pocăinţei (nr.16), al Preoţiei (nr.17) şi al Căsătoriei (nr.18).

În privinţa cultului divin, Conciliul Vatican II prevede că numai Scaunul Apostolic şi Conciliul ecumenic au dreptul „să stabilească, să transfere sau să suprime zilele de sărbătoare comune pentru toate Bisericile Orientale” (nr. 19), iar „patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică” (nr.20).

Referitor la relaţiile cu fraţii din Bisericile despărţite, Conciliul spune: „Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali, după prin¬cipiile Decretului «Despre ecumenism» promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea plină de respect faţă de vechile tradiţii orientale, printr-o mai profundă cunoaştere reciprocă, prin colaborare şi stimă frăţească faţă de lucruri şi oameni” (nr.24).

„Comunicarea în cele sfinte care lezează unitatea Bisericii sau implică adeziunea formală la eroare sau primejdia de rătăcire în credinţă, de scandal sau de indiferentism este oprită de legea divină” (nr. 26).

„Fiind stabilite principiile amintite, orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica Catolică, dacă cer din proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară aceste sacramente de la preoţii necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există o necesitate sau un real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este, fizic sau moral, imposibil” (nr. 27).

Şi ultimul citat pe care îl propun din acest document este cel din Introducere, care observă: „Biserica Catolică preţuieşte foarte mult instituţiile, riturile liturgice, tradiţiile bisericeşti şi disciplina vieţii creştine din BISERICILE ORIENTALE. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la apostoli prin sfinţii părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale”.

Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Preluat din numărul 12 pe 2012 al revistei Actualitatea creştină
Documentul conciliar poate fi citit integral aici

Opinii, gânduri, întrebări...