Meniu Toggle menu

Raţionalitatea credinţei în Dumnezeu

Raţionalitatea credinţei în Dumnezeu
miercuri, 21 noiembrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Înaintăm în acest An al Credinţei purtând în inima noastră speranţa de a redescoperi câtă bucurie există în credinţă şi de a regăsi entuziasmul de a comunica tuturor adevărurile credinţei. Aceste adevăruri nu sunt un simplu mesaj despre Dumnezeu, o informaţie deosebită despre El. Exprimă în schimb evenimentul întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, întâlnire mântuitoare şi eliberatoare, care realizează aspiraţiile cele mai profunde ale omului, dorinţele sale de pace, de fraternitate, de iubire. Credinţa ne face să descoperim că întâlnirea cu Dumnezeu valorizează, perfecţionează şi înalţă ceea ce există adevărat, bun şi frumos în om. Se întâmplă astfel că, în timp ce Dumnezeu se revelează şi se lasă cunoscut, omul ajunge să ştie cine este Dumnezeu şi, cunoscându-l, se descoperă pe sine însuşi, propria origine, propriul destin, măreţia şi demnitatea vieţii umane.

Credinţa permite o ştiinţă autentică despre Dumnezeu, care implică întreaga persoană umană: este un „sapere„, adică o cunoaştere care dăruieşte gust vieţii, un gust nou de a exista, un mod bucuros de a fi în lume. Credinţa se exprimă în dăruirea de sine pentru alţii, în fraternitatea care ne face solidari, capabili să iubim, învingând singurătatea care ne face trişti. De aceea, această cunoaştere a lui Dumnezeu prin credinţă nu este numai intelectuală, ci vitală. Este cunoaşterea lui Dumnezeu-Iubire, graţie iubirii Sale însăşi. Apoi, iubirea lui Dumnezeu ne face să vedem, deschide ochii, permite să cunoaştem toată realitatea, dincolo de perspectivele înguste ale individualismului şi subiectivismului care dezorientează conştiinţele. De aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu este experienţă de credinţă şi implică, în acelaşi timp, un drum intelectual şi moral: atinşi în profunzime de prezenţa Duhului lui Isus în noi, depăşim orizonturile egoismelor noastre şi ne deschidem la adevăratele valori ale existenţei.

Astăzi în această cateheză aş vrea să mă opresc asupra raţionalităţii credinţei în Dumnezeu. Tradiţia catolică încă de la început a respins aşa-numitul fideism, care este voinţa de a crede împotriva raţiunii. Credo quia absurdum (cred pentru că este absurd) nu este o formulă care interpretează credinţa catolică. De fapt, Dumnezeu nu este absurd, eventual este mister. Misterul, la rândul său, nu este iraţional, ci supraabundenţă de sens, de semnificaţie, de adevăr. Dacă, privind la mister, raţiunea vede întuneric, nu este pentru că în mister nu există lumină, ci mai degrabă pentru că există prea multă lumină. Aşa ca atunci când ochii omului se îndreaptă direct spre soare pentru a-l privi văd numai întuneric; dar cine ar spune că soarele nu este luminos, ba chiar izvorul luminii? Credinţa permite să privim „soarele”, pe Dumnezeu, pentru că este primire a revelaţiei Sale în istorie şi, ca să spunem aşa, primeşte cu adevărat toată luminozitatea misterului lui Dumnezeu, recunoscând marele miracol: Dumnezeu s-a apropiat de om, s-a oferit cunoaşterii lui, binevoind să se aplece până la limitele raţiunii sale de creatură (cf. Conciliul Vatican II, constituţia dogmatică Dei Verbum, nr. 13).

În acelaşi timp, Dumnezeu, cu harul Său, luminează raţiunea, îi deschide orizonturi noi, incomensurabile şi infinite. Pentru aceasta, credinţa constituie un stimulent de a căuta mereu, de a nu ne opri niciodată şi de a nu ne linişti niciodată în descoperirea inepuizabilă a adevărului şi a realităţii. Este falsă prejudecata anumitor gânditori moderni, conform cărora raţiunea umană ar fi blocată de dogmele credinţei. Este adevărat exact contrarul, aşa cum au demonstrat marii maeştrii din tradiţia catolică. Sfântul Augustin, înainte de convertirea sa, caută cu atâta nelinişte adevărul, prin toate filozofiile disponibile, găsindu-le pe toate nesatisfăcătoare. Căutarea sa raţională, obositoare, a fost pentru el o pedagogie semnificativă pentru întâlnirea cu Adevărul lui Cristos. Când spune „înţelege pentru a crede şi crede pentru a înţelege” (Discurs 43, 9: PL 38, 258), este ca şi cum ar povesti propria experienţă de viaţă. Intelectul şi credinţa, în faţa Revelaţiei divine, nu sunt străine sau antagoniste, ci sunt amândouă condiţii pentru a-i înţelege sensul, pentru a-i recepta mesajul autentic, apropiindu-ne de pragul misterului. Sfântul Augustin, împreună cu mulţi alţi autori creştini, este martor al unei credinţe care se exercită cu raţiunea, care gândeşte şi invită să gândim. Pe această linie, Sfântul Anselm va spune în Proslogion că credinţa catolică este fides quaerens intellectum, unde căutarea înţelegerii este act interior credinţei. Mai ales Sfântul Toma de Aquino – mulţumită acestei tradiţii – se va confrunta cu raţiunea filozofilor, arătând câtă vitalitate raţională, nouă şi rodnică, derivă pentru gândirea umană din altoirea principiilor şi adevărurilor credinţei creştine.

Aşadar, credinţa catolică este raţională şi hrăneşte încredere în raţiunea umană. Conciliul Vatican I, în constituţia dogmatică Dei Filius, a afirmat că raţiunea este în măsură să cunoască existenţa lui Dumnezeu cu certitudine pe calea Creaţiei, în timp ce numai credinţei îi aparţine posibilitatea de a cunoaşte „cu uşurinţă, cu absolută certitudine şi fără eroare” (DS 3005) adevărurile care se referă la Dumnezeu, în lumina harului. În afară de aceasta, cunoaşterea credinţei nu este împotriva raţiunii drepte. De fapt, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio sintetizează astfel: „Raţiunea omului nu se anulează, nici nu slăbeşte dându-şi asentimentul la conţinuturile de credinţă; la acestea se ajunge în orice caz cu alegere liberă şi conştientă” (nr. 43). În dorinţa irezistibilă de adevăr, numai un raport armonios între credinţă şi raţiune este drumul corect care conduce la Dumnezeu şi la deplina împlinire de sine.

Această doctrină se poate recunoaşte cu uşurinţă în întregul Nou Testament. Sfântul Paul, scriind creştinilor din Corint, susţine, aşa cum am auzit: „În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni” (1Cor 1,22-23). De fapt, Dumnezeu a mântuit lumea nu cu un act de putere, ci prin umilirea Fiului Său unicul născut: după parametri umani, neobişnuita modalitate folosită de Dumnezeu nu se potriveşte cu exigenţele înţelepciunii greceşti. Şi totuşi, Crucea lui Cristos are o raţiune a ei, pe care Sfântul Paul o numeşte: ho logos toustaurou, „cuvântul crucii” (1Cor 1,18). Aici, termenul logos indică atât cuvântul cât şi raţiunea şi, dacă face aluzie la cuvânt, este pentru că exprimă verbal ceea ce raţiunea elaborează. Aşadar, Paul nu vede în Cruce un eveniment iraţional, ci un fapt mântuitor care posedă o proprie raţionalitate, care se poate recunoaşte în lumina credinţei. În acelaşi timp, el are aşa de mare încredere în raţiunea umană încât ajunge să se minuneze pentru faptul că mulţi, deşi văd lucrările săvârşite de Dumnezeu, se încăpăţânează să nu creadă în El. Spune în Scrisoarea către Romani: „De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii, în făpturile Lui” (1,20). Tot aşa şi Sfântul Petru îi îndeamnă pe creştinii din diaspora să îl adore pe „Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Pt 3,15). Într-un climat de persecuţie şi de puternică exigenţă de a mărturisi credinţa, credincioşilor li se cere să justifice cu motivaţii întemeiate adeziunea lor la cuvântul Evangheliei, să dea cont de speranţa noastră.

Pe aceste premise cu privire la legătura rodnică dintre a înţelege şi a crede se întemeiază şi raportul virtuos dintre ştiinţă şi credinţă. Cercetarea ştiinţifică duce la cunoaşterea de adevăruri mereu noi despre om şi despre cosmos. Vedem aceasta. Adevăratul bine al omenirii, accesibil în credinţă, deschide orizontul în care trebuie să se mişte drumul lui de descoperire. De aceea trebuie încurajate, de exemplu, cercetările făcute în slujba vieţii şi care au ca scop să eradice bolile. Sunt importante şi investigaţiile menite să descopere secretele planetei noastre şi ale universului, având conştiinţa că omul este în vârful Creaţiei nu pentru a o exploata în mod nesăbuit, ci pentru a o păstra şi a o face locuibilă. Astfel credinţa, trăită realmente, nu intră în conflict cu ştiinţa, ci mai degrabă cooperează cu ea, oferind criterii fundamentale pentru ca să promoveze binele tuturor, cerându-i să renunţe numai la acele tentative care – opunându-se proiectului originar al lui Dumnezeu – pot produce efecte care se întorc împotriva omului însuşi. Şi pentru aceasta este raţional a crede: dacă ştiinţa este o preţioasă aliată a credinţei pentru înţelegerea planului lui Dumnezeu în univers, credinţa permite progresului ştiinţific să se realizeze mereu pentru binele şi pentru adevărul omului, rămânând fidelă acestui plan.

Iată pentru ce este crucial pentru om să se deschidă la credinţă şi să îl cunoască pe Dumnezeu şi proiectul Său de mântuire în Isus Cristos. În Evanghelie este inaugurat un nou umanism, o autentică „gramatică” a omului şi a întregii realităţi. Afirmă Catehismul Bisericii Catolice: „Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea Lui care guvernează întreaga ordine a Creaţiei şi a cârmuirii lumii. Dumnezeu, care singur «a creat cerul şi pământul» (Ps 115,15), e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat, în relaţie cu El” (nr. 216).

Aşadar, să avem încredere că angajarea noastră în evanghelizare ajută să redăm o centralitate nouă Evangheliei în viaţa atâtor bărbaţi şi femei din timpul nostru. Şi să ne rugăm ca toţi să regăsească în Cristos sensul existenţei şi fundamentul adevăratei libertăţi: de fapt, fără Dumnezeu, omul se pierde pe sine însuşi. Mărturiile celor care ne-au precedat şi şi-au dedicat viaţa Evangheliei confirmă acest lucru pentru totdeauna. Este raţional a crede, este în joc existenţa noastră. Merită să ne dedicăm pentru Cristos, numai El satisface dorinţele de adevăr şi de bine înrădăcinate în sufletul fiecărui om: acum, în timpul care trece, şi în ziua fără de sfârşit în veşnicia fericită.

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
via Ercis.ro

Opinii, gânduri, întrebări...