Meniu Toggle menu

Sacrosanctum Concilium. Constituţia despre liturgie

Acest document, care de altfel deschide seria de constituţii, decrete şi declaraţii pe care avea să le lase Bisericii acest Conciliu, este semnalul clar pe care părinţii conciliari îl dădeau, că opera de reînnoire şi de primenire a comunităţii bisericeşti universale nu avea altă bază decât misterul pascal, taina care formează o unitate indisolubilă din pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos.

Astfel articolul 107 ne spune că anul liturgic trebuie să fie în aşa mod orânduit încât să poată „hrăni în mod corespunzător pietatea credincioşilor prin celebrarea misterelor răscumpărării creştine şi, mai ales, a Misterului pascal”. Articolul 2 al prezentei constituţii liturgice afirmă că liturgia, – mai ales în jertfa divină a Euharistiei – „îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici”. Iar misterul lui Cristos nu este privit doar ca un eveniment istoric real ce aparţine trecutului, ci ca un fapt prezent care stă mereu în centrul istoriei omenirii, izvor şi nucleu al vieţii actuale şi bază a vieţii noastre. Nu este numai un eveniment de care ne amintim, dar un mister care acţionează asupra noastră. „Prin Botez, oamenii sunt introduşi în Misterul pascal al lui Cristos” (1.6). Acest mister nu numai că este tema centrală a învăţăturii bisericeşti, dar este făcut prezent în celebrarea sacramentelor şi în mod deosebit în Jertfa Sfintei Liturghii.

Domnul înviat este prezent în celebrarea Sfintei Liturghii şi a celorlalte sacramente în virtutea morţii şi învierii sale. «Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, el care s-a oferit odinioară pe cruce, cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în biserică sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude, el care a făgăduit: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20)» (Sacrosanctum concilium, nr. 7).

Este fundamental pentru viaţa creştină faptul istoric al învierii lui Cristos, căci „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15,14). Şi tocmai pentru că este baza credinţei noastre trebuie să căutăm să înţelegem tot mai mult ce înseamnă pentru viaţa şi pentru moartea noastră acest mister al învierii lui Isus. Trebuie să ne dăm seama ce celebrăm şi ce primim în cele ale credinţei, ca să putem arăta în viaţa noastră semnele legăturii noastre cu Cel Înviat (cf. SC, nr. 10).

În moartea sa pe cruce, Cristos descoperă misterul că el este Fiul lui Dumnezeu. El vine de la Tatăl; fiind Cuvântul său veşnic, El depinde total de Tatăl. Chiar natura umană a lui Isus se declară a fi un dar din partea Tatălui: „Tu mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!” (Ev 10,5-7). Cristos se arată întotdeauna ca fiind Fiul iubitor şi încrezător care se încredinţează total în mâinile Tatălui, până a-şi da şi ultima picătură de sânge. El nu caută voinţa proprie şi propria slavă, însă ştie că Tatăl îl va preamări. Slava învierii este semnul vizibil că Tatăl s-a complăcut în Fiul întrupat şi a primit jertfirea de sine a lui Cristos: jertfire totală pentru toţi. De aici vine faptul, din punerea în valoare a misterului pascal că părinţii conciliari au considerat poporul creştin ca fiind subiectul actului liturgic: «Maica noastră Biserica doreşte foarte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat” (1Pt 2,9; cf. 2,4-5) constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie» (SC, nr. 14).

Găsim aici toată teologia poporului lui Dumnezeu, cu responsabilitatea şi cu preoţia sa regească. Acest principiu fundamental privind participarea activă a poporului creştin a dus la luarea unor decizii importante, cum ar fi: întrebuinţarea limbii materne în liturgie (nr. 36, 54, 63; cf. 157), posibilitatea împărtăşirii cu ambele specii (nr. 55), punerea în valoare a teologiei cuvântului (nr. 9), concelebrarea euharistică, (nr. 57) revizuirea cărţilor liturgice (nr. 25) reforma riturilor sacramentale (nr. 62, 65, 71, 72, 73, 76, 77), revizuirea breviarului (nr. 83-101), reanalizarea celor legate de muzica sacră (nr. 112-121) şi de arta sacră (nr. 122-129).

Cu siguranţă, capitolul central al Constituţiei despre liturgie este capitolul al II-lea, intitulat „Misterul Euharistic”, din care vreau să citez direct numerele următoare, fiecare cu titlu propriu, numere care ne arată stilul şi spiritul documentului conciliar:

Sfânta Liturghie şi misterul pascal

47. La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare.

Participarea activă a credincioşilor la sfânta Liturghie

48. Aşadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi.

49. Pentru ca jertfa sfintei Liturghii să-şi atingă deplina eficacitate pastorală şi prin forma ceremoniilor, Conciliul stabileşte cele ce urmează în privinţa Liturghiilor celebrate cu participarea poporului, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă.

Reforma rânduielii sfintei Liturghii

50. Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit în aşa fel încât să apară mai clar natura specifică a fiecărei părţi şi conexiunea lor reciprocă şi să fie facilitată participarea evlavioasă şi activă a credincioşilor. Pentru aceasta, ceremoniile vor fi simplificate păstrându-se neatinsă substanţa lor; se vor omite repetiţiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puţin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradiţia sfinţilor Părinţi, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

O mai mare bogăţie biblică

51. Pentru a oferi din belşug credincioşilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în aşa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură.

Unitatea Liturghiei

56. Cele două părţi din care este alcătuită sfânta Liturghie, adică liturgia cuvântului şi liturgia euharistică, sunt atât de strâns unite între ele încât constituie un singur act de cult. De aceea, Conciliul îndeamnă insistent pe păstorii sufleteşti să-i înveţe cu stăruinţă, în cateheză, pe credincioşi că trebuie să participe la Sfânta Liturghie întreagă, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă.

Constituţia despre liturgie a fost primul document al Conciliului Vatican II, dar şi cel mai apt pentru a dovedi dorinţa de reînnoire şi de primenire a Bisericii. Reformele aduse de această constituţie despre liturgie şi de alte documente ale Conciliului nu au creat o Biserică nouă, o Biserică cu totul alta decât cea de dinainte, căci Biserica a rămas aceeaşi, iar reînnoirea oricât de adâncă ar fi fost ea, nu a adus nici un prejudiciu continuităţii şi identităţii Bisericii noastre.

Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Preluat din numărul 9 pe 2012 al revistei Actualitatea creştină
Documentul conciliar poate fi citit integral aici

Opinii, gânduri, întrebări...