Meniu Toggle menu

Un nou ciclu catehetic: despre credinţă

Audienţa generală de miercuri,
17 octombrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să fac introducerea la noul ciclu de cateheze, care se va dezvolta de-a lungul întregului An al Credinţei abia început şi care întrerupe – pentru această perioadă – ciclul dedicat şcolii rugăciunii. Cu Scrisoarea apostolică Porta fidei am convocat acest An special, tocmai pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unic Mântuitor al lumii, să reînsufleţească bucuria de a merge pe calea pe care ne-a indicat-o şi să mărturisească în mod concret forţa transformatoare a credinţei.

Aniversarea celor cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este o ocazie importantă pentru a ne întoarce la Dumnezeu, pentru a aprofunda şi a trăi cu mai mare curaj propria credinţă, pentru a întări apartenenţa la Biserică, „maestră de umanitate”, care, prin vestirea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor şi operele de caritate ne conduce să îl întâlnim şi să îl cunoaştem pe Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu este vorba despre întâlnirea cu o idee sau cu un proiect de viaţă, ci cu o Persoană vie care ne transformă în profunzime pe noi înşine, revelându-ne adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Cristos reînnoieşte raporturile noastre umane, orientându-le, zi de zi, spre o mai mare solidaritate şi fraternitate, în logica iubirii. A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligenţa noastră, zona ştiinţei intelectuale, ci este o schimbare care implică viaţa, pe noi înşine în întregime: sentiment, inimă, inteligenţă, voinţă, trup, emoţii, relaţii umane. Cu credinţa se schimbă cu adevărat totul în noi şi pentru noi şi se revelează cu claritate destinul nostru, adevărul vocaţiei noastre în cadrul istoriei, sensul vieţii, gustul de a fi pelerini spre Patria cerească.

Dar – ne întrebăm – credinţa este cu adevărat forţa transformatoare în viaţa noastră, în viaţa mea? Sau este numai unul dintre elementele care fac parte din existenţă, fără a fi cel determinant care o implică total? Cu catehezele din acest An al Credinţei am vrea să facem un drum pentru a întări sau a regăsi bucuria credinţei, înţelegând că ea nu este ceva străin, dezlipit de viaţa concretă, ci îi este sufletul. Credinţa într-un Dumnezeu care este iubire şi care s-a apropiat de om întrupându-se şi dăruindu-se pe Sine însuşi pe cruce pentru a ne mântui şi a ne redeschide porţile cerului, indică în mod luminos că numai în iubire constă plinătatea omului. Astăzi este necesar să reafirmăm aceasta cu claritate, în timp ce transformările culturale în desfăşurare arată adesea atâtea forme de barbarie, care trec sub semnul de „cuceriri ale civilizaţiei”: credinţa afirmă că nu există adevărată umanitate decât în locurile, în gesturile, în timpurile şi în formele în care omul este însufleţit de iubirea care vine de la Dumnezeu, se exprimă ca dar, se manifestă în relaţii bogate în iubire, în compasiune, în atenţie şi în slujire dezinteresată faţă de celălalt. Unde există dominare, posesie, exploatare, comercializarea celuilalt pentru propriul egoism, unde există aroganţa eului închis în el însuşi, omul este sărăcit, degradat, desfigurat. Credinţa creştină, activă în caritate şi puternică în speranţă, nu limitează, ci umanizează viaţa, ba chiar o face pe deplin umană.

Credinţa înseamnă a primi acest mesaj transformator în viaţa noastră, înseamnă a primi revelaţia lui Dumnezeu, care ne face cunoscut cine este El, cum acţionează, care sunt proiectele Sale pentru noi. Desigur, misterul lui Dumnezeu rămâne mereu dincolo de conceptele noastre şi de raţiunea noastră, de riturile noastre şi de rugăciunile noastre. Totuşi, cu revelaţia însuşi Dumnezeu se autocomunică, se relatează, se face accesibil. Şi noi suntem făcuţi capabili să ascultăm Cuvântul Său şi să primim adevărul Său. Iată aşadar minunăţia credinţei: Dumnezeu, în iubirea Sa, creează în noi – prin lucrarea Duhului Sfânt – condiţiile adecvate pentru ca să putem recunoaşte Cuvântul Său. Însuşi Dumnezeu, în voinţa Sa de a se manifesta, de a intra în contact cu noi, de a se face prezent în istoria noastră, ne face capabili să îl ascultăm şi să îl primim. Sfântul Paul exprimă asta cu bucurie şi recunoştinţă astfel: „Şi, de aceea, noi îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acţionează cu putere în voi, cei care credeţi” (1Tes 2,13).

Dumnezeu s-a revelat prin cuvinte şi fapte într-o întreagă lungă istorie de prietenie cu omul, care culminează în Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi în Misterul său de Moarte şi Înviere. Dumnezeu nu numai că s-a revelat în istoria unui popor, nu numai că a vorbit prin intermediul Profeţilor, ci a traversat cerul său pentru a intra în pământul oamenilor ca om, pentru ca să îl putem întâlni şi asculta. De la Ierusalim, vestirea Evangheliei mântuirii s-a răspândit astfel până la marginile pământului. Biserica, născută din coasta lui Cristos, a devenit purtătoare a unei noi speranţe solide: Isus din Nazaret, răstignit şi înviat, Mântuitor al lumii, care şade la dreapta Tatălui şi este judecătorul celor vii şi al celor morţi. Aceasta este kerigma, vestea centrală şi năvalnică a credinţei. Dar încă de la începuturi s-a pus problema „regulii credinţei”, adică a fidelităţii credincioşilor faţă de adevărul Evangheliei, în care să se rămână tari, faţă de adevărul mântuitor despre Dumnezeu şi despre om care trebuie păstrat şi transmis. Sfântul Paul scrie: „Vă aduc aminte, fraţilor, evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care voi aţi primit-o şi în care aţi rămas, prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am predicat-o eu, altfel, în zadar aţi crezut” (1Cor 15,1-2).

Dar unde găsim formula esenţială a credinţei? Unde găsim adevărurile care ne-au fost transmise cu fidelitate şi care constituie lumina pentru viaţa noastră zilnică? Răspunsul este simplu: în Crez, în Mărturisirea de Credinţă sau Simbolul credinţei, noi ne legăm din nou cu evenimentul originar al Persoanei şi al istoriei lui Isus din Nazaret; devine concret ceea ce Apostolul neamurilor le spunea creştinilor din Corint: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor15,3). Şi astăzi avem nevoie ca să fie mai bine cunoscut, înţeles şi rugat Crezul. Mai ales este important ca să fie, ca să spunem aşa, „recunoscut” Crezul. De fapt, a cunoaşte ar putea să fie o operaţiune numai intelectuală, în timp ce „a recunoaşte” vrea să însemne nevoia de a descoperi legătura profundă dintre adevărurile pe care le mărturisim în Crez şi existenţa noastră zilnică, pentru ca aceste adevăruri să fie cu adevărat şi în mod concret – aşa cum au fost mereu – lumină pentru paşii trăirii noastre, apă care irigă arsurile drumului nostru, viaţă care învinge anumite deşerturi din viaţa contemporană. În Crez se altoieşte viaţa morală a creştinului, care găseşte în el fundamentul său şi justificarea sa.

Nu este o întâmplare că Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a dorit ca să fie fundamentat pe Crez Catehismul Bisericii Catolice, normă sigură pentru învăţătura credinţei şi izvor sigur pentru o cateheză reînnoită. A fost vorba de a confirma şi de a păstra acest nucleu central al adevărurilor credinţei, făcându-l într-un limbaj mai inteligibil pentru oamenii din timpul nostru, pentru noi. Este o obligaţie a Bisericii să transmită credinţa, să comunice Evanghelia, pentru ca adevărurile creştine să fie lumină în noile transformări culturale, iar creştinii să fie capabili să dea cont de speranţa pe care o poartă (cf. 1Pt3,14). Astăzi trăim într-o societate profund schimbat şi faţă de un trecut recent şi în continuă mişcare. Procesele secularizării şi ale unei mentalităţi nihiliste răspândite, în care totul este relativ, au marcat puternic mentalitatea comună. Astfel, viaţa este trăită adesea cu uşurătate, fără idealuri clare şi speranţe solide, în cadrul legăturilor sociale şi familiale instabile, provizorii. Mai ales noile generaţii nu sunt educate la căutarea adevărului şi a sensului profund al existenţei care să depăşească contingentul, la stabilitatea afectelor, la încredere. Dimpotrivă, relativismul duce la a nu avea puncte ferme, suspiciunea şi volubilitatea provoacă rupturi în raporturile umane, în timp ce viaţa este trăită în cadrul experimentelor care durează puţin, fără asumarea responsabilităţii. Dacă individualismul şi relativismul par să domine sufletul multor contemporani, nu se poate spune că credincioşii rămân total imuni de aceste pericole, cu care suntem confruntaţi în transmiterea credinţei. Studiul promovat în toate continentele pentru celebrarea Sinodului Episcopilor despre Noua Evanghelizare, a evidenţiat câteva: o credinţă trăită într-un mod pasiv şi privat, refuzarea educaţiei la credinţă, fractura dintre viaţă şi credinţă.

Creştinul adesea nu cunoaşte nici măcar nucleul central al propriei credinţe catolice, al Crezului, aşa încât lasă spaţiu unui anumit sincretism şi relativism religios, fără claritate cu privire la adevărurile care trebuie crezute şi la singularitatea mântuitoare a creştinismului. Nu este aşa de departe astăzi riscul de a construi, ca să spunem aşa, o religie „făcută manual”. În schimb trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, la Dumnezeul lui Isus Cristos, trebuie să redescoperim mesajul Evangheliei, să îl facem să intre în mod mai profund în conştiinţele noastre şi în viaţa zilnică. În catehezele din acest An al credinţei aş vrea să ofer un ajutor pentru a parcurge acest drum, pentru a relua şi aprofunda adevărurile centrale ale credinţei despre Dumnezeu, despre om, despre Biserică, despre întreaga realitate socială şi cosmică, meditând şi reflectând asupra afirmaţiilor din Crez. Şi aş vrea ca să rezulte clar că aceste conţinuturi sau adevăruri ale credinţei (fides quae) se leagă direct cu trăirea noastră; că ele cer o convertire a existenţei, care dă viaţă unui nou mod de a crede în Dumnezeu (fides qua). A-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l întâlni, a aprofunda trăsăturile feţei sale pune în joc viaţa noastră, pentru că El intră în dinamismul profund ale fiinţei umane.

Fie ca drumul pe care îl vom face în acest an să ne facă pe toţi să creştem în credinţa şi în iubirea faţă de Cristos, pentru ca să învăţăm să trăim, în alegerile şi în acţiunile zilnice, viaţa bună şi frumoasă a Evangheliei. Mulţumesc.

Opinii, gânduri, întrebări...