Meniu Toggle menu

Unitatis redintegratio. Decretul despre ecumenism

IPS Ioan Robu

An de an, între 18 şi 25 ianuarie, toţi creştinii se roagă pentru unitatea Bisericilor, iar în discuţii şi cuvântări, cuvântul care revine mereu este ecumenismul, termen care exprimă voinţa şi strădania îndreptate spre înfăptuirea dorinţei: „Ca toţi să fie una!”.

Aceasta a fost şi dorinţa Conciliului Vatican II, aşa cum reiese din prima propoziţie a Decretului despre ecumenism: „Promovarea REFACERII UNITĂŢII între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura” (nr. 1). Acelaşi decret aminteşte în mod explicit, pentru o maximă claritate, autenticitatea unică a misiunii Bisericii Catolice, moştenitoare a succesiunii apostolice şi deţinătoare a plenitudinii mijloacelor de mântuire: „Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile noului legământ, pentru a constitui pe pământ trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja, în vreun fel, poporului lui Dumnezeu (nr. 3)”. În acest citat găsim punctul de plecare a toată activitatea ecumenică din Biserica Catolică şi esenţa principiilor catolice ale ecumenismului. Iar dacă ar fi să ne întrebăm care sunt noutăţile acestui document conciliar, am putea menţiona următoarele trei puncte, şi anume:

a) Unitatis redintegratio recunoaşte oficial că toţi creştinii născuţi în alte comunităţi creştine decât cele catolice nu pot fi acuzaţi de păcatul schismei: „Catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările sale.

Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii” (nr. 4).

b) Valoarea grupărilor despărţite de Biserica Catolică este recunoscută după cum urmează: „Aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii Catolice (nr. 3)”.

c) Bisericile şi comunităţile despărţite de Biserica Catolică sunt recunoscute ca fiind purtătoare de mântuire, universuri însufleţite, de asemenea, de Duhul Sfânt: „Dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa, unele, şi chiar numeroase şi însemnate, pot exista şi în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, şi elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Cristos şi duc la el, aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos (nr. 3)”.

Cât priveşte exercitarea ecumenismului, sunt de maximă importanţă cele subliniate de documentul conciliar: interesul general pentru unire, reînnoirea Bisericii, convertirea inimii, unirea în rugăciune, cunoaşterea reciprocă, formarea ecumenică, modul de a exprima şi de a expune învăţătura de credinţă, şi colaborarea cu fraţii despărţiţi (nr. 5 – 12). Iată ce spune, de exemplu, documentul conciliar despre convertirea inimii: „Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie, deci, să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni (nr. 7)”.

Convertirea inimii este marele pas spre unitate pe care trebuie să-l facem şi noi şi toate Bisericile şi grupările despărţite de Biserica Catolică, Biserica voită de Cristos şi condusă de Petru şi de urmaşii săi.

Rugăciunea noastră zilnică pentru unitatea creştinilor se uneşte cu rugăciunea lui Cristos pentru Biserică mărind speranţa împlinirii unităţii noastre: „Conciliul doreşte stăruitor ca iniţiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu iniţiativele fraţilor despărţiţi, fără a se pune vreun obstacol în calea providenţei şi cu deschidere totală faţă de inspiraţiile viitoare ale Duhului Sfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este conştient de faptul că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului. De aceea, el îşi pune întreaga speranţă în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi, în puterea Duhului Sfânt” (nr. 24).

Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Preluat din numărul 1 pe 2013 al revistei Actualitatea creştină
Documentul conciliar poate fi citit integral aici

Opinii, gânduri, întrebări...